Am revăzut unul dintre filmele remarcabile ale lui Jim Jarmusch, Night on Earth, cinci povestiri, cinci situaţii diferite distribuite în cinci oraşe, Los Angeles, New-York, Paris, Roma şi Helsinki, toate având ca numitor comun un taximetrist.

Este ca şi cum regizorul filmând în toate aceste locuri la alte filme şi-ar fi propus să facă un film cu un buget infim, realizat din improvizaţii pe marginea unei situaţii ale cărei date iniţiale sunt stabilite, situaţii care au prospeţimea unor happening-uri. Sunt întâmplări care fără a avea nimic tenebros, posedă totuşi ca liant o anumită chimie vesperală a relaţiilor, transgresarea discretă a unor frontiere, dintre care cea mai vizibilă este aceea dintre client şi taximetrist. În acelaşi timp, episoadele au propria lor linie expresivă, vin cu propriul story, lumile care apar din mantaua nopţii au ceva palpitant, excentric, neverosimil, ca nişte numere de magie. Cabina taxiului se transformă într-o mică scenă de teatru, un teatru mobil, unde fundalul asigurat de bacheta din spate şi foreground-ul, locul de la volan, devin două vase comunicante, schimbul de replici impune şi o teatralizare adecvată spaţiului de joc, inconfortabil uneori pentru o gamă gestuală complexă. Personajele sunt legate de acest spaţiu în călătoria pe care o întreprind, ca într-o capsulă temporală ele parcurg nu atât drumul real cât drumul unei poveşti pe care dialogul o iniţiază. Aparent gradul de randomizare este foarte ridicat, cu toate acestea, aceste cinci istorii se topesc în fluiditatea unei naraţiuni care vorbeşte despre singurătate şi nevoia de comunicare ce face din cabina de taxi spaţiul virtual al unei confesiuni, al unei gratuite experienţe ludice, al unui iluzoriu catharsis. Aparent lipsite de însemnătate, poveştile desfăşoară un univers în sine, o lume paralelă celei diurne, iar personajele lor au ceva histrionic. În aces