Ai debutat oficial în mediul dulce-acrişor al editoriadei instituţionalizate: grupaj de poeme în revista Metafora din Constanţa (2000), o antologie de tabără (Poezia taberei, 2000) şi un botez al focului cu un ISBN cartonat pus la pachet şi livrat prin poştă, cu Paginile din 2002. La 21 de ani, practic, erai un tînăr autor trecut prin cele patru instanţe supreme ale vremii: cenaclu(ri), tabere de creaţie, experienţă editorială şi legitimaţie de presă. Nu s-au ars cam repede etapele? Nu-mi dau seama. Îmi este destul de greu să-mi asum o privire rece şi perfectă asupra trecutului şi asupra acelor ani, mai ales că atunci eram destul pe dinafară. Ce oi fi eu acum pe dinafară, dar cum eram atunci... nu-mi dădeam seama dacă e bine sau nu ce fac, dacă are vreo valoare ceea ce scriu ori ba. Menţionezi revista Metafora, Poezia taberei... să fim serioşi, lucrurile astea înseamnă ceva pentru un puşti, mă rog, o puştoaică în cazul meu, supercomplexată, care nu se credea în stare de nimic. I-au apărut versuri nu ştiu pe unde, asta da realizare! De aceea am şi refuzat să mai public intens sau să trimit la concursuri după ce am debutat. De 9 ani faci jurnalism cultural. Să-ncepem cu Cotidianul, primul ziar privat de după 1989. Cum ai ajuns acolo şi cum ai caracteriza anii de „teren“ în care aveai pe mînă pagina de cultură a unei publicaţii de 5000 de ex.? A fost greu. Al naibii de greu. Ştii ce salariu aveam la început? 750.000 de lei. Bani vechi. Chiria mă costa 500.000, deci era minunat. La redacţie aveam colegi faini, dar şi unii isterici, de care îmi era teamă. Nu ştiam să deschid computerul, nu aveam reportofon, conexiune la net, telefon de pe care să sun pe telefoane mobile. Erai studentă, aveai reducere pe RATB… Reducere da, aveam, dar numai cînd îmi permiteam să stau la coadă, ca să-mi iau abonament cu reducere. Tot timpul eram în întîrziere, ba la şcoală, ba la nu