Sub titlul ultimei cărţi publicate de Ion Vianu, Amor intellectualis, există o scurtă precizare deconcertantă: romanul unei educaţii. Deconcertantă, spun, din două motive.
Întâi pentru că acest splendid eseu memorialistic e numit, în pofida tuturor evidenţelor, roman. Apoi, pentru că, din punctul meu de vedere, cuvântul educaţie, folosit aici, aduce cu sine un aer retro absolut fermecător. Spre deosebire de evoluţie sau formare, variante mai uzuale pe care autorul le avea la îndemână, educaţia e instituţională şi, în tot cazul, aristocratică. Nu se face după ureche, nu e lăsată la voia întâmplării. E legată de un proiect existenţial de tradiţie şi presupune rigoare, seriozitate, disciplină, încredere, eleganţă, respect, fidelitate. Dintre toate aceste valori, nici una nu e, cum se vede, străină de o anume încărcătură etică.
Să revin însă la prima nedumerire pe care-o enunţam. Ca să înţelegem de ce Amor intellectualis este, pentru autor, un roman, e obligatoriu să descoperim protagonistul profund al întregii poveşti. Fiindcă, în chip ciudat, cred că el nu e Ion Vianu însuşi, ci, cu majusculă, Tatăl acestuia, Tudor Vianu, al cărui nume apare de cele mai multe ori abreviat, T. (Excepţiile sunt puţine, dar notabile. Atunci, T. devine pur şi simplu Tudor, cum se întâmplă în capitolul care reconstituie un aprig dialog al acestuia cu Ion Negoiţescu.). Atât cât e, romanescul din Amor intellectualis se datorează unei însemnări paterne pe care fiul o descoperă târziu şi care pune într-o nouă lumină relaţia esteticianului cu puterea comunistă: „Trebuie să încep cu T. Răscolind prin hârtii, în zilele febrile care au urmat morţii lui, am găsit o notă: «Am devenit un personaj oficial. Dar inima mea?» Acceptase o formă de colaborare cu cei pe care nu-i iubea. Câtă parte de căutare a gloriei, a notorietăţii depline, respectabile era în gestul lui şi câ
