Motivul prezenței mele aici, în București, al exilului meu voluntar în România, o țară de care mai degrabă se fuge, ramîne pentru mai multă lume o nebunie, un lucru neclar, ciudat, chiar îngrijorător. Mi-am părăsit țara mea natală și adesea îi invidiez pe exiliații adevărați, pe cei care spun că își iubesc cu pasiune țara de origine, dar nu pot trăi acolo din cauza unor motive politice sau economice. Atunci, exilul meu poate părea superficial, capricios, individualist.
De ce sînt aici? Știu răspunsul, dar prefer să-l uit. Ce le provoacă perplexitatea oamenilor care sînt alături de mine este motivul pentru care mă încăpățînez sa stau aici. Se întîmplă cîte ceva în doze mici, în fiecare zi. Descopăr într-o cotitură a unei străzi sau într-o privire un motiv suplimentar să trăiesc în București. Dimineața, cînd plec înainte de a se lumina cu adevărat, am impresia că Bucureștiul e al meu. Orașul se trezește cu mine (pentru mine, îmi spun cu naivitate) și ma însoțește pînă la serviciu. Merg pe niște străzi, străbat niște parcuri, ascult păsările și zvîcnirile orașului. Gălăgia lui le dă zilelor mele un ritm. Cele două măturătoare de pe străda pe care locuiesc, paznicul Ambasadei Ungariei, vînzătoarea de la chioșcul de ziare au devenit niste fețe familiare, aproape niște prieteni, chiar dacă n-am schimbat niciodată mai mult de două cuvinte cu ei. Împărțim un punct comun, zorii orașului, împărțim aceeași condiție și același spectacol: răsăritul soarelui deasupra Bucureștiului. Este pentru mine momentul preferat al zilei și singura clipă cînd mă simt puternică, aproape invicibilă.
Oamenii de aici își poartă pe fețe sentimentele pe care celelalte națiuni știu să și le ascundă atît de bine. Cele de rușine sau de mîndrie. Duritatea, furia, mizeria, bucuria, nebunia, rătăcirea, singurătatea, reușita, eșecul se citesc în ochii lor și învăț din trăsăturile lor să-mi a