Slugărnicia are corp şi mişcări de reptilă. Practicantul şi destinatarul ei se întâlnesc uneori în perimetrul repulsiei.

Unii se apropie de pereţi, tinzând să se confunde cu ei. Alţii pregătesc genunchii pentru o uşoară flexare ierarhică. Unii îşi dreg vocea, dispuşi să râdă chiar dacă gluma pe care-o aud e proastă. Alţii se pregătesc pentru un susur insinuant la ureche. Prezenţa şefului declanşează un spectacol construit în jurul unui singur lucru: reflexul de obedienţă. Angajatul se simte dator să laude ceva care-i aparţine superiorului: o idee, un parfum, un pronostic, o brăţară. Slugărnicia are corp şi mişcări de reptilă. Practicantul şi destinatarul ei se întâlnesc uneori în perimetrul repulsiei. Primul se umileşte bănuind că, dacă nu o face, riscă să-şi piardă postul. Al doilea se lasă tămâiat nu din plăcere, ci mai degrabă dintr-o milă prost manifestată („Dacă-i tai macaroana, suferă şi mai rău şi în plus crede că am ceva cu el"). Când grija pentru mâine devine povară, numărul de ţuţeri creşte necontrolat. Se va găsi oriunde cineva care să-i măture şefului scama care n-a apucat să-i cadă pe rever, cineva care să‑i spună „Maestre" cu un zâmbet unsuros, cineva care să vadă în el un far strălucind generos în noaptea tranziţiei.

Câtă vreme linguşeala e încurajată sau - şi mai rău - pretinsă de cel aflat în vârf, lucrurile sunt urâte, dar întru câtva de înţeles, mai ales într-o ţară unde rectitudinea are statut de cascadorie. Mai greu de explicat e reflexul subaltern în locurile unde nimeni nu pretinde prosternări şi complimente. Aici intervine o falsă fidelitate profesională care se altoieşte pe tulpina unei totale lipse de cavalerism. Adeptul acestui comportament prezintă simptomele unui autism vinovat: incapacitatea de-a vedea valoare altundeva decât în propria ogradă, elogierea până la saturaţie a propriei firme, veştejirea sau măcar ignorarea