În istoria teatrului românesc, se află numeroase spectacole memorabile a căror scenografie a fost semnată de un artist, care, născut pe alte meleaguri, la Sankt Petersburg (unde a urmat Institutul de Belle-Arte), a lucrat între anii 1921 şi 1926 la Bucureşti, ca scenograf, apoi la Teatrul din Cernăuţi, ca scenograf şi director artistic, şi ca profesor la Institutul „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti: George, baron Löwendal (1897-1964). Imagistica sa a fost un instrument fin de sincronizare cu gîndirea artistică a vremii, de captare a „spiritului timpului“, demers propriu unui artist cult şi sofisticat. În schiţele sale de decoruri, de costume, în portretele de actori realizate în creion sau cărbune, întîlnim altceva decît în picturile sale, mult mai cunoscute, cu ţărani români din Bucovina: pulsul viu al artei europene interbelice, vocabularul plastic traducînd în imagini ideile estetice ale cubismului, expresionismului, dar şi ale acelei fermecătoare „art déco“ (exprimată în designul grafic specific curentului, în stilizările unor portrete, costume şi măşti, unde o geometrizare fină se îmbină cu senzualitatea). Poate cea mai importantă parte a carierei sale scenografice a fost cea desfăşurată între 1926 şi 1935, la Teatrul Naţional din Cernăuţi, dar anterior a avut şi alte colaborări cu teatre din Bucureşti, unde s-a stabilit, după activitatea de la Chişinău. Aici, în stagiunea 1925-1926, Löwendal a colaborat cu faimoasa Trupă din Vilna (despre aceasta v. Les voies de la création théâtrale, vol. 7, Éd. du CNRS, 1979), care juca la Bucureşti, la Teatrul Central, semnînd scenografia spectacolulului Cîntăreţul tristeţii sale de Ossip Dimov. În numărul 2 din Integral, a apărut o cronică ce sesiza din plin formula vizuală nouă, în coordonatele avangardei europene, a acestui spectacol: „Pe şesul melodramei lui Ossip Dimov, cenuşiu şi neted, regizorul Bülov… a abuza