A fost nevoie de aproape doi ani de la prăbuşirea Lehman Brothers şi mai mult de trei ani de la începutul recesiunii globale - adusă de nelegiuirile din sectorul financiar - pentru ca Statele Unite şi Europa să înceapă, în cele din urmă, reforma regulamentului financiar.

Poate că ar trebui să sărbătorim victoriile de reglementare din Europa şi Statele Unite. La urma urmei, există un acord aproape universal în ceea ce priveşte faptul că criza cu care lumea se confruntă astăzi - şi cu care se va confrunta, probabil, mai mulţi ani - este un rezultat al exceselor mişcării de dereglementare începută de Margaret Thatcher şi Ronald Reagan acum 30 de ani. Pieţele fără restricţii nu sunt nici eficiente, nici stabile. Dar lupta (şi chiar victoria) a lăsat un gust amar. Cei mai mulţi dintre cei responsabili - fie Rezerva Federală a SUA (Fed), Trezoreria Statelor Unite, Banca Angliei şi Autoritatea Serviciilor Financiare, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană, fie băncile individuale - nu şi-au asumat eşecurile. Băncile care au distrus economia mondială s-au opus măsurilor care trebuiau aplicate urgent. Mai grav, ele au primit sprijin chiar din partea Fed, care ar fi fost de aşteptat să adopte o poziţie mai prudentă, dată fiind amploarea propriilor greşeli din trecut şi faptul evident că aceasta reflectă interesele băncilor pe care se presupunea că le reglementează.

Acest lucru este important nu doar ca o chestiune de istorie şi responsabilitate: multe decizii sunt lăsate la latitudinea autorităţilor de reglementare. Astfel, rămâne deschisă întrebarea: putem avea încredere în aceste autorităţi? Pentru mine, răspunsul este un „nu" lipsit de ambiguitate, ceea ce impune necesitatea unei delimitări mai clare a cadrului de reglementare. Abordarea comună - de delegare a responsabilităţii autorităţilor de reglementare de a stabili detaliile - nu este suficientă.