Succesul net al Europei la Cupa Mondiala 2010 este cit se poate de logic: Argentina si Brazilia sint colectii de vedete, Spania, Olanda si Germania sint echipe, poate chiar societati pe actiuni la care echipa este doar virful aisbergului. Din ultimele patru editii ale Cupei Mondiale la fotbal, trei au revenit Europei (Franta in 1998, Italia in 2006, Olanda si Spania in 2010), batrinul continent scapind in mina lui Ronaldo &Co doar titlul din 2002. Pina in 1998, bilantul luptei intre continente a fost echilibrat, ba chiar usor avantajos pentru America de Sud. Considerarea momentului 1998 ca reper nu este intimplatoare, pentru ca atunci, in Franta, s-a desfasurat prima editie a Cupei Mondiale de dupa 1997. Iar 1997 este cea mai importanta piatra de hotar in istoria fotbalului european, deoarece atunci Uniunea Europeana a impus "regula Bosman". De atunci, jucatorii care si-au incheiat contractele cu cluburile nu mai pot fi vinduti prin fel de fel de grile, iar in fotbalul UE s-a interzis limitarea jucatorilor comunitari. Mai importante decit regula Bosman sint consecintele ei: costurile transferurilor au crescut exponential si, dupa o perioada de recesiune, sint si acum destul de mari, in ciuda crizei economice mondiale. Cluburile mari din Europa platesc salarii regesti, iar, prin inductie, federatiile nationale cu dare de mina maresc investitiile pentru pregatirea echipelor nationale, sub spectrul pericolului ca fotbalul intertari sa fie total subordonat celui de club, asa cum se vede poate mai pregnant in baschet. Astazi nimeni nu poate ajunge o vedeta de prima marime in fotbalul mondial daca joaca la Heart of Oak Accra, la Estudiantes, Colo-Colo sau Flamengo. Doar cluburi gen Barcelona, Real, Chelsea, Manchester United, Inter sau Bayern pot da certificatul de atestare a unei mari valori. Talentele fotbalistice din America si Asia pornesc in aceasta cursa cu un handic