"Magicianul nu este doar un as al trucurilor, ci si un personaj care spune o poveste"
Vioara de lemn
- Stiu despre tine doua lucruri: ca ai fost membru in trupa de pantomima a lui Dan Puric, si ca ai crescut sub aripa unui tata regizor de teatru. Cum de-ai ajuns in cele din urma magician?
- Parintii mei s-au despartit cand eu eram mic. Am ramas alaturi de tata, care era regizor de teatru si televiziune, si am crescut in mediul artistic. El mi-a fost si mama, si tata. A fost un parinte ocrotitor si foarte atent la orice manifestare a vreunui talent artistic in ceea ce ma privea. Tin minte ca nici nu intrasem la scoala si treceam intr-o zi amandoi prin fata magazinului Muzica, de pe Calea Victoriei. In vitrina era o vioara, pe care eu i-am aratat-o tatei, dar fara sa i-o cer. Cum am ajuns acasa, mi-a mesterit o vioara pitica, pe dimensiunile mele. Vazandu-ma ca ma joc toata ziua cu ea, si-a spus ca acesta trebuie sa fie un semn, asa ca m-a inscris la scoala de muzica. Din pacate, semnul tatei n-a fost prea bun. Eu si vioara nu ne-am inteles deloc, dar m-am chinuit si am studiat-o opt ani. Au fost si oarece avantaje. Anii aceia mi-au deschis gustul spre arta si muzica. Apoi am urmat un liceu normal, dar de mediul artistic tot n-am putut sa ma desprind si, uite-asa, am ajuns la actorie. Am intrat la UNATC, la clasa Mircea Albulescu-Catalin Naum-Dinu Manolache. Ei, dar nici in perioada studentiei lucrurile n-au mers ca unse. Pentru ca, desi adoram actoria, ma simteam constrans de repertoriul clasic. Si mai ales de clasicii rusi, care se jucau intensiv. In opinia mea, trairile interioare ale romanilor sunt diferite de cele ale rusilor. Romanii nu pot reactiona deplin la frustrarile si angoasele rusilor. Noi avem o alta tipologie psihologica. In plus, eu credeam si atunci, si cred si acum, in teatrul de imagine si miscare. Nu pot sa stau la
