Profesoara de pictură şi desen provine dintr-o familie simplă, de muncitori, care a venit din Cavnic, Maramureş, în Zalău, în vremea în care se dezvolta oraşul.

A crescut aici de la vârsta de doi ani, odată cu oraşul. I-ar fi plăcut mult să devină arhitect, dar a cedat altor priorităţi. Acum s-ar putea spune că se implică într-un alt fel de arhitectură - a talentului şi a curajului, predând pictura la Şcoala Populară de Arte din Zalău.

Rodica a urmat un profil realist, pentru că şi-a dorit foarte mult să facă o facultate de arhitectură: „Mă descurcam cu matematica, aveam şi talent la desen, am luat lecţii cu un arhitect care era la vremea aceea şef de birou în primărie”.

Dar pentru că la Bucureşti era o concurenţă enormă, iar examenul era extrem de dificil, Rodica a urmat până la urmă o facultate abia în 2005, şi una umanistă în locul arhitecturii. „A avut prioritate familia, am construit o casă, care ne-a consumat şi timpul, şi energia, astfel că am renunţat pentru o vreme la studiile superioare”, explică ea.

Dar nu a renunţat nicio clipă la plăcerea ei de a desena şi de a picta. În paralel cu liceul, tânăra a urmat cursurile Şcolii Populare de Arte, după care a participat la tabere de creaţie, a avut expoziţii personale şi de grup. Spune că astfel a găsit un mod de a echilibra dorinţa de a se manifesta prin artă cu neputinţa de a urma mult doritele studii în domeniu. Iar meseria de profesor i-a dat şansa de a-i ajuta pe alţii să-şi urmeze visul, pe care ea la un moment dat a trebuit să-l lase deoparte.

Arta ca familie

Prin mâinile ei au trecut cinci promoţii de absolvenţi. Prima dintre ele a preluat-o chiar în an terminal, de la soţul său. A avut constant numărul maxim de elevi în clasă (32-33), un grup omogen ca vârstă, pe care a putut să-i modeleze, să-i pregătească într-o oarecare măsură pentru viaţă.

„Şcoala