Jurăm credinţă biciclistului suprem, cel care şi-a revenit eventual în a treia zi după ce a fost crucificat în cap pe asfalt, şi jurăm să-i batem cu lanţul ud pe toţi cei care nu sunt ca noi, adică nu au cască.

Rămânem totuşi o ţară mică şi bolnavă de nervi. Nu există vreo kestie nouă care e preluată semi-sincer de nişte băieţi şi fete, care să nu se transforme într-un strigăt de luptă în faţa categoriilor de neutilizatori. Ăsta e şi primul simptom al ţărăniei din gene, care nu dispare dacă te deghizezi în dobitoc cool. Neoficial, cea mai mare parte a populaţiei României e în război cu toată lumea.

Nu mă îndoiesc că şi unitatea bicicliştilor de duminică e zdruncinată de BMX-işti sau alte categorii. Nu mi-am mai folosit bicicleta Toscana, cumpărată din târg acum 14 ani şi abandonată recent într-un garaj, pentru că nu am mai reuşit să găsesc pe nimeni care să mi-o repare fără să o strice definitiv. Şi nici nu găseam cauciucuri cu bandă albă.

Oricum, mi se părea un chin s-o folosesc în oraşul cu borduri înalte şi nici nu e genul meu să mă prezint cu apa curgân du-mi şiroaie din cap, plus mirosul de benzină şi musculiţele strivite pe cămaşa albă, în viteza dementă cu care mă strecor printre maşini şi inocenţi cu patru lăbuţe. (Superofertă!!! Răspunde acum la următoarea întrebare şi poţi câştiga un kilogram de parizer ecologic de la ţărani: Ce alege un om civilizat să salveze mai întâi: o cămaşă curată sau planeta?)

Aşa că, de vreun an jumate, mă distrez cu o trotinetă pliantă, care îmi permite oricând să mă deplasez cu ea chiar şi în taxi. Dar de când mi-au dat băieţii de la www.ciclop.eu o bestie cu spiţe în teste, am înţeles că situaţia din teren e mult mai gravă decât pare la pas.

Adică până şi unul din cele mai simple, nevinovate şi fireşti gesturi, adică a merge pe bicicletă, poate să se transforme în subie