Artiştii, scriitorii mai ales, au încercat nişte proteste, scrisori indignate, editoriale, în care explicau stupizenia evidentă a impozitării drepturilor de autor. De acord şi cu scrisoarea, şi cu editorialul lui Cărtărescu, şi cu editorialul lui Dragoş care observa că jurnaliştii acceptă calm sfîrşitul. Dar, ca întotdeauna, nişte nuanţe: pînă şi-n scrisorile de protest sau articolele dure se văd tot felul de delimitări din care subînţeleg: că poate unii jurnalşti nu-s cinstiţi, poate ăia care critică puterea ar fi vînduţi. Dragoş Stanca analiza comunicatul unor organizaţii care cică ne reprezintă şi sublinia pasaje unde sensul delimitării de presa antiputere era clar. Dar eu spun doar atît: dacă ne apucăm de protest, ne batem pentru un principiu, că de delimitat ne-am tot delimitat – nu e vina mea că Chirieac sau SRS sînt cum sînt, de exemplu artiştii care cer drepturi pun jurnaliştii într-o mică paranteză. Şi pe bună dreptate: nu e artă ce se întîmplă în presă (deşi se găseşte şi acolo). Ce mă enervează e că argumentul suprem pare a fi “şi aşa cîştigăm puţin”. Nu e un argument demn, e ţipăt de disperare, iar cu aşa ceva nu semnez. Apoi, aş fi mai atent cu delimitările dacă am observa că mai toţi scriitorii lucrează în presă – fac două munci ca să reziste. şi la scriitori, şi la jurnalişti, acesta nu e decît capătul unui lung şir de înfrîngeri: au pierdut lupte cu patronii, cu cititorii, consumatorii de text. Ziariştii cel puţin sînt puşi în situaţia imposibilă de a lupta pentru ultima şansă de supravieţuire a unei industrii vitale. Iar puterea vine nonşalant şi spune că, dacă nu se cumpără, să moară. Nu s-au făcut sindicate serioase, acum nu există decît dezbinare şi resemnare. Puterea nu vrea să moară doar presa proastă, vrea să moară spiritul critic cu totul.

Susţineţi ce vă place

Ce aş avea de adăugat ţine de altă zonă, aceea a solidarităţii. O t