“Scoala chiaburule, ‘tu-ti soarele ma-tii. Si la munca. Ai huzurit destul pe spinarea noastra” – cuvinte repetitive, zdrobitoare, care strivesc somnul si omul deopotriva in fiecare noapte lasata de Dumnezeu bunul. Saptamani, luni, ani. Omul se ridica anevoie din pat. E frant. Abia ce a inchis ochii de 30 de minute si gardianul il trezeste din nou. E la el acasa, la el in pat, cu nevasta-sa alaturi, dar e mai rau ca in puscarie.

S-a ridicat in capul oaselor cu greu si simte in coaste ascutita, impunsatura unui baston, ori baioneta. Dar ce mai conteaza? E la fel de dureroasa. Il stie bine pe cel care acum e mare “sef de comunisti”. Toata viata lui, pana sa se faca comunist n-a avut nici dupa ce bea apa. Nu i-a placut munca. I-a placut sa masoare parleazul cu sticla de bautura si lungimea proprie. Si saracia statea in casa lui ca la ea acasa.

“Chiaburul” isi priveste nevasta. Nici ea nu se plange. Indura in tacere. Tot ce i-a putut el oferi in viata asta a fost inima lui. Razboiul l-a smuls de langa ea, le-a ars casa din temelii de doua ori, acum comunistii le fura zilele cum le-au furat tot ce a mai scapase de razboi, de nemti si de rusi la un loc. Femeia lui asteapta un copil. Copilul lor. “Oare va fi sanatos?”, prefera sa nu se mai gandeasca.

Ar urla sa poata. Ar plange daca ar mai avea lacrimi. Nu l-au dus la Canal. Daca-l duceau si pe el si pe ceilalti la canal, poate sotiile lor ar fi scapat de chinurile acestea.

Pe drumul spre cariera de piatra de langa sat, la putina distanta de Chei (n.a. Cheile Turzii) se alatura si alti nefericiti pe care comunismul i-a prins cu un “patrimoniu”de cateva hectare de pamant pe care l-au castigat cu greu. Cu totii urca piciorul de munte in tacere.

Ajung la cariera. Muncesc vreo doua ore apoi sunt impinsi inapoi spre sat. Apoi alte 30 de minute de somn si iar injuratura