Mircea Cărtărescu nu are nevoie de avocați. Poate și știe să răspundă atacurilor și singur. E major și, cum se zice, vaccinat. Și e printre nu foarte multele voci din lumea scriitorilor care și-au asumat riscul de a se implica în viața publică. Cu toate patimile care decurg din asta. Din care cele mai dureroase sunt etichetările. Pentru că trăim într-o societate bolnavă, în care libertatea de conștiință nu doar că e greu de înțeles, ci este respinsă aprioric.
Când parvenitismul e moda zilei, un om care gândește liber și își asumă public propriile idei este de două ori periculos. Mai întâi pentru că nu e controlabil. În al doilea rând pentru că oferă un etalon în comparație cu care lichelele arată exact așa cum sunt în realitate: ca niște lichele.
Și pentru că astfel de oameni nu pot fi doborâți prin forța argumentelor, atunci trebuie terfeliți. Etichetați. Aliniați. Umiliți în public. Am citit reacțiile stârnite de articolul publicat în EVZ, ”Un guvern de troglodiți”, în care critică dur ideea impozitării suplimentare a drepturilor de autor. Am scris încă din toamna trecută (când ideea a apărut pentru prima dată) de ce o astfel de impozitare suplimentară este ilegală. Și de ce incapacitatea autorităților de a stopa folosirea abuzivă a contractelor de drepturi de autor nu reprezintă un motiv de a lovi în cei care chiar depind de aceste drepturi de autor.
Însă nu impozitarea suplimentară a drepturilor de autor fac subiectul acestui articol, ci, așa cum spuneam, reacțiile pe care textul lui Mircea Cărtărescu le-a stârnit. Și etichetele care i s-au aplicat. Mi-am amintit de un interviu pe care l-am realizat cu Mircea Cărtărescu în februarie 2006. L-am căutat, l-am găsit și am decis să scot un fragment din el de la naftalină.
Nu îmi fac mari iluzii. Dar dacă măcar o parte dintre cititori vor înțelege că libertatea de conștiință nu înseamnă nici a
