Se spune că a venit din Africa, adus de vuvuzelele sclavilor; că a fost blestemul de moarte al băştinaşilor ghanezi, rostit în momentul în care demonul Luis Suárez a respins acea Jabulani de pe linia porţii, în ultimul minut al celor mai prelungi prelungiri, mai întîi cu piciorul de lemn al lui Sarah Bernhardt, mai apoi cu mîinile iscusite ale lui Leonard Bernstein; că a fost blestemul scăpat din inima Continentul Negru în momentul în care un vis pierea – Africa în semifinalele Cupei Mondiale, iar un altul se materializa – Uruguayul, după patru decenii, din nou în careul de aşi al lumii; că a ricoşat din bara ţintită de Gyan, în urma loviturii de pedeapsă şi s-a revărsat de îndată ca o ciumă bubonică, ca o moarte neagră peste pasele nucleare (de distrugere în masă) ale ‘auriverzilor’ şi driblingurile apocaliptice (de povestit nepoţilor) ale ‘albicelestilor’.

Fukú sud-americanus sau, mai colocvial, fukú - în general un cuvînt de ocară sau un fel de blestem; mai exact Ocara şi Blestemul fotbalului spectacol.

Şi chiar dacă are mentalitatea învingătorului înscrisă în ADN - două titluri suspreme cîştigate la începuturile Lumii Noi - echipa lui Forlan, Suarez şi Abreu este considerată mai mereu un fel de tocilar necopt al gintei latino-americane – genul de gaşcă nebună care joacă mai mult de plăcere şi care prinde incidental, de pe dezonorantul loc 5, cîte o calificare la competiţiile de anvergură.

Însă nostalgicilor „celeşti” din Montevideo - aici s-a născut faimosul La Cumparista, ba chiar şi îndrăzneţul milonga, părintele tangoului de astăzi, care a scandalizat pînă şi presa din SUA, la începutul secolului, fiind considerat mai periculos decît Imperialismul German - puţin le păsa de gura slobodă a lumii. Atît de puţin, încît uruguayenii îşi purtau sminteala aşa cum un Cavaler Jedi îşi poartă la brîu sabia de lumină sau o Evă Braun pilula de cianură î