Nu mi se pare o idee rea să glumim puţin pe tema Mondialului african de fotbal şi chiar în ziua (11 iulie) Finalei de la Johanesburg.

Nu de alta, dar ca să nu se spună că ne-a sufocat fanatismul şi ne-am pierdut umorul. Şi ce poate fi mai înveselitor decât să dublăm clasamentul echipelor de un clasament al antrenorilor? Nu unul pe puncte, ci unul pe superlative. Relative, desigur, dacă e să gândim şi cu înţelepciune, şi cu gramatică.

Cel mai caraghios antrenor: MARADONA. Cu costumul lui impecabil (răs)croit şi cu cercelul în ureche, cu pupăturile lui muiereşti pe obrazul neras al jucătorilor, cu fâţâiala lui fericită (salturi de cangur) sau nervoasă (salturi de iepure), fostul mare fotbalist s-a dovedit un antrenor pe măsura staturii lui pitice. Jucătorului la fel de bun cu piciorul, ca şi cu mâna, mai puţin bun cu capul, nu i-a spus nimeni că tocmai de cap avea nevoie ca antrenor.

Cel mai antijoc antrenor: LIPPI. Face parte din categoria strică-fotbalul, al cărei lider incontestabil este Mourinho (dar lui nu i-a încredinţat nimeni o Naţională). S-a străduit din răsputeri să-i dezveţe pe italieni şi de bruma de spirit ofensiv pe care o mai aveau după învăţăturile lui Helenio Herrera. Într-o singură privinţă, îi seamănă lui Dunga, de care îl desparte un ocean: a lăsat acasă mai mulţi jucători valoroşi decât a convocat la lot.

Cel mai încruntat antrenor: LÖW. Neamţ din cap până în picioare: trist, şi când echipa pierde, şi când câştigă; tricou monocolor, din superstiţia că haina aduce victoria, frumos răscroit pe un gât de manechin cu umeri laţi şi bicepşi desăvârşiţi. A „citit" pefect jocul Argentinei şi al Angliei, fiindcă niciuna nu ştie să schimbe registrul, dar nu i-a mai putut „citi" pe spanioli, incapabili să joace de două ori la fel.

Cel mai urât antrenor: DOMENECH. Urât, de la a urâ, de toată suflarea franceză, pen