Turneul final din Africa de Sud a parafat moartea clasicului 4-4-2 pe care îl foloseşte şi naţionala lui Răzvan Lucescu. Dintre cele 16 echipe calificate din grupe, doar trei au folosit doi atacanţi împinşi, Anglia, SUA şi Uruguay. În rest, toate celelalte formaţii au mers pe varianta cu un singur vârf de careu.
Vremurile în care Campionatul Mondial dădea ora exactă în fotbal şi era motorul inovator în tactică pentru următorii ani au trecut. Dacă până în anii ‘90, turneul final era ca o paradă de modă a fotbalului, locul unde echipele prezentau noul trend în materie de sisteme de joc, acum el nu face decât să ratifice tendinţa din ultimii ani de la echipele de club.
La Mondialul din 1958, Brazilia a folosit pentru prima oară patru fundaşi, patru ani mai târziu, tot echipa lui Pele a prezentat în premieră modulul 4-3-3, iar în 1966, Anglia lui Ramsey a inventat 4-4-2-ul. În anii ‘70 a fost vremea fotbalului total al Olandei, iar finalul anilor ‘80 a adus dominaţia libero-ului şi apariţia lui 3-5-2, toate apărute prima oară la un Campionat Mondial.
Din 1990 însă, lucrurile
s‑au inversat. Dezvoltarea mijloacelor de transmisie a meciurilor, care au ajuns să fie vizibile peste tot în lume, apariţia internetului ca mijloc de informare, înfiinţarea Ligii Campionilor şi revoluţiile tactice de la echipele de club (în special cea a lui Sacchi de la Milan) care au necesitat un timp mai mare de lucru la antrenamente, lucru imposibil la naţionale, au făcut ca Mondialul să treacă în planul doi.
Acest lucru a fost valabil şi pentru Mondialul african. Tendinţa din ultimii ani de la marile echipe de club din Europa, care au jucat cu un singur vârf împins, cazul lui Inter, Barcelona, Manchester, Chelsea sau Real Madrid, a fost preluată şi de naţionalele de la Mondial. Sistem implementat încă de acum 10 ani de echipele de club din Spania, iar la Euro 2000,
