În cele ce urmează îmi propun discutarea studiilor de masterat din România din perspectiva analizei unui caz în care se întîmplă să fiu implicat: Universitatea Bucureşti organizează la Facultatea de Filozofie unicul masterat din ţară centrat pe istoria şi filozofia ştiinţei. Masteratul durează doi ani şi se adresează în primul rînd studenţilor de la filozofie înclinaţi către filozofia teoretică şi cu apetenţă specială pentru ştiinţe, dar şi celor care au terminat alte specializări şi sînt interesaţi în analiza „umanistă“ a ştiinţelor. Asistăm aici cred la un act de recuperare şi depăşire a unei schisme contemporane între artă şi ştiinţa, schisma care marchează chiar însuşi domeniul filozofiei. Avem astfel o primă serie de gînditori centraţi pe om şi subiectivitatea sa „caldă“ şi efervescentă, aflaţi în opoziţie făţişă cu investigarea ştiinţifică obiectivă şi „rece“ a Universului. Boala contemporană aş zice, întrucît cel puţin pînă în perioada modernă (sfîrşitul secolului al XVII-lea) istoria umanităţii nu a prea avut parte de astfel de schizofrenii culturale.

Autori ca Descartes, Leibniz sau Pascal sînt invocaţi cu înverşunare de ambele „tabere“, fiecare confiscîndu-i în fel şi chip pentru a-şi arăta superioritatea poziţiei şi a abordării sale. Regretabilă eroare şi o să mă mărginesc să ofer doar două exemple faimoase în acest sens, al unei priviri unitare asupra lumii: pe marginea manuscriselor fugilor lui Mozart găsim diverse calcule statistice ale autorului cu privire la probabilitatea de a cîştiga la loterie, iar un pictor de talia lui Leonardo da Vinci vedea studiul matematicii (în special al geometriei) ca indispensabil formării oricărui artist. Fuga contemporană de ştiinţă şi inapetenţa mentală pentru abstracţia matematică a unora dintre noi este acoperită de cele mai multe ori de masca umanioarelor unde trebuie studiată doar subiectivitatea umană,