Nu cunosc ciclism, sînt amator absolut, mă mai uit din cînd în cînd la transmisiile extrem de simpatice de pe Eurosport şi caut poveşti cu ciclişti de dragul poveştilor nu de dragul sportului. Iar cursa de azi mi-a amintit de un excelent articol al preaiubitului Julian Barnes (apărut în volumul Tour de France, nemira).

Barnes îl citează pe Lance Armostrong cu o cugetare perfectă: Tour de France este competiţia suferinţei lipsite de sens. Profund şi corect. Turul chiar a rămas singura competiţie populară care mai transmite cîte ceva din lupta nebună pentru nimic care ar trebui să fie sportul.

barnes îi face un portret neconvenţional unui ciclist-erou britanic, Tom Simpson – mort în ‘67 în timpul competiţie. Plin de amfetamine şi înnebunit de pasiune pentru ciclism – acesta e portretul rezumat.

La Bomba, aşa erau numite amfetaminele, folosite pe bombardiere pentru păstrarea concentrării soldaţilor. Mulţi campioni au recunoscut folosirea amfetaminelor, foarte la modă în sport după război.

Jacques Anquetil, de 5 ori cîştigător TdF: “trebuie să fii tîmpit sau imbecil ca să-ţi închipui că un ciclist profesionist, care rulează 235 de zile pe an, se poate menţine în formă fără stimulente.”

Istoria dopajului e fascinantă. În secolul 19 un ciclist murea de la utilizarea intensă a morfinei. Iar la începutul sec. 20 se bea de se stingea pe circuit. Simpson însuşi a oprit se pare cu nişte camarazi în ziua în care amurit şi a mai luat şi ceva whisky cu pastis…

Barnes descrie revoluţia trecerii de la drogurile care inhibă durerea, la cele care te fac cu adevărat mai bun. De cînd a început să intre în scenă EPO (eritoproteină), nu au mai existat fluctuaţiile de formă pe care ţi le dădeau amfetaminele. Epoca sîngelui gros şi păstos continuă. Şi e atît de intimă sportului încît îţi dispare pofta de etică şi te apucă o poftă incrdibilă de povestit. @