Dacă ne gândim la spinoasa problemă a luptei pentru libertatea de expresie am crede că rolul esenţial l-au jucat oameni integri, intelectuali oneşti, altruişti animaţi de măreţe idealuri. Ei bine, nu e chiar aşa. Teritoriul confruntării dintre politică şi literatură a fost ocupat şi de personaje dubioase care difuzau cărţi pe care nimeni nu le considera respectabile. Pe scurt, literatura de scandal. La propriu.
Există specialişti până şi în acest domeniu. Cel mai cunoscut, Robert Darnton, se ocupă în mod special de tipăriturile apărute în secolul 18 în Franţa, cărţulii cunoscute sub numele de "libelles". Acestea constituiau deliciul ştiutorilor de carte, prin încercarea lor de a submina autoritatea regelui şi a bisericii. Cu ele începe căutarea libertăţii, se pregăteşte prăbuşirea monarhiei, se întrevede epoca revoluţionară.
Suspectele "libelles" au devenit o adevărată industrie. În ele se puteau găsi urme de adevăr, dar şi minciuni, răutăţi, infamii. Vreme de decenii au fost singurele surse de informaţie referitoare la marile personalităţi ale vremii. Ziarele şi-au făcut debutul destul de târziu în Franţa, primul cotidian parizian apare în 1777 în timp ce la Leipzig exista unul de prin 1660. De ce? Simplu, familia regală nu le vedea cu ochi buni.
Pentru a respecta condiţiile legale de editare, o carte trebuia să fie examinată de nu mai puţin de 200 de cenzori. Departamentul guvernamental care se ocupa de publicaţii suporta cu uşurinţă comparaţia cu cenzura din regimurile totalitare din secolul 20. Editorii francezi încercau (şi reuşeau) să înşele cenzura tipărindu-şi cărţile în străinătate, urmând să le introducă în ţară prin contrabandă. Cum era de aşteptat, în Anglia vecină, dar nu prietenă, erau publicate cele mai rebele şi mai defăimătoare "libelles".
Victima favorită a tipăriturilor clandestine era soţ
