Recunosc că am avut nevoie de ceva curaj pentru a reciti ”Cireșarii”. O săptămână, primul volum, ”Cavalerii florilor de cireș” (reeditat de ”Jurnalul Național”, în colecția ”Biblioteca pentru toți”) a rămas la marginea patului, alături de alte cărți care își așteaptă rândul la lectură.

Nu copertele cartonate, atât de diferite de cele ale primei ediții pe care am citit-o – cu pagini lipsă și copertele ferfeniță, semn al unei îndelungate treceri din mână în mână –, au fost cele care m-au inhibat. Teama venea din cu totul altă parte.

La un moment dat, citisem de atâtea ori cireșarii încât știam aproape pe de rost replicile lui Tic, savuroasele schimburi de replici dintre Dan și Lucia ori Maria, schimbul de ”amabilități frățești” de genul ”nesuferitule, impostorule, coțofano, urâcioaso”, care mascau afecțiunea, acrobațiile și soluțiile lui Ursu (ehe, pe atunci Bruce Willis încă nu apucase să salveze lumea), raționamentele lui Victor ori dilemele lui Ionel (cel mai atipic cireșar, dar și cel mai complex dintre eroii lui Chiriță).

Și de aici venea și frica. Teama că, la o nouă lectură, după mai bine de 20 de ani, să nu descopăr că totul a fost o iluzie, o amintire falsă – de genul celor ”cum mi-ar fi plăcut să fi fost”, nu ”cum a fost în realitate”. Până la urmă mi-am făcut curaj…

… și da, a meritat . ”Cireșarii” n-au căzut deloc în desuetitudine. Câteva scăpări ușor teziste (inevitabile în contextul anilor în care au fost scrise poveștile) nu influențează deloc farmecul aventurilor. Ci doar mi-au reamintit de unde am aflat prima dată de paleozoic, de Popocatepetl, de expediția lui Magellan, care e diferența dintre arahide și arachnide, ori dintrea baobabi și ecualipți.

N-o să vă povestesc acum cum mi-au influențat aventurile tinerilor eroi viața ori câte dintre visurile pe care mi le-am făcut citind ”Cireșarii” s-au împlinit și câte nu. Ci do