„Adevărul“ trage cortina peste Campionatul Mondial şi face, după o lună, o radiografie a ţării care a găzduit turneul final, una încă marcată de cicatricele apartheidului şi de lupta dintre rase. În ciuda temerilor legate de siguranţă, turneul final s-a încheiat fără prea mari incidente. Sud-africanii spun adio Mondialului, dar rămân cu problemele lor vechi de zeci de ani.

Reporterul „Adevărul" a avut ocazia să audă de-a lungul turneului final mai multe versiuni ale aceleiaşi poveşti. Una care să explice cum s-a putut să reziste atât de mult apartheidul, ultimul regim primitiv de opresiune rasială din lume, şi cum a fost posibilă convieţuirea, fie ea şi de compromis, dintre albi şi negri, dar care s-a născut în 2010 copilul vitreg al Africii de Sud, Campionatul Mondial de Fotbal.

Prima inadvertenţă, cine au fost primii în Africa de Sud? Albii spun că ei. „În secolul XVII, când Compania olandeză a indiilor de est a înfiinţat prima staţie de aprovizionare la Capul Bunei Speranţe, n-a găsit pe nimeni aici", afirmă olandezii la fel de convinşi ca maghiarii în privinţa Transilvaniei. „Noi am înfiinţat Cape Town şi apoi am pus bazele Africii de Sud. Au venit apoi englezii peste noi, care au simţit miros de aur şi diamante, dar noi suntem cei mai vechi locuitori ai acestei ţări. Populaţia neagră trăia doar undeva la Est", sună versiunea albă a pionieratului în Africa de Sud.

De Klerk trădătorul

„Apoi am adus sclavi din Madagascar, India şi Indonezia, pentru că cei din zonele apropiate nu ţineau la muncă. Noi am creat practic această ţară, aşa că era normal să avem şi cele mai multe drepturi", sună încercarea de a justifica instaurarea „apartheidului". Instaurarea lui ca politică de stat în anii 90, după ce fusese utilizat şi înainte ca mijloc de opresiune asupra maselor, a căscat o prăpastie de netrecut între negri şi albi. Cum a fost posibil ca