Învăţămîntul românesc. Nici nu ştiu de unde să încep. Mult-încercatul şi veşnic oropsitul învăţămînt, despre care se vorbeşte mult, dar se înfăptuieşte puţin. S-a discutat despre noua lege a educaţiei, despre nivelul de pregătire al studenţilor, care este în continuă scădere, despre performanţe (sau lipsa lor), despre elite (?) şi cum „fug“ ele din ţară, în locuri mai primitoare, mai luminoase, mai darnice.

În ceea ce mă priveşte, eu am ales dintru-nceput şi cu bună ştiinţă Facultatea de Litere. Am ştiut, cred, dintotdeauna că acolo este locul meu, printre cărţi, printre oameni cu carte, printre Litere. În tot acest timp, petrecut în sălile din „clădirea aceea mare, a Universităţii“, veşnic în (re)construcţie, am învăţat despre biblioteci, despre librării, apoi, la master, am trecut la „Teoria şi Practica Editării“. Cumva, toate s-au aşternut firesc spre a-mi arăta că drumul meu e acesta, şi nu altul. Asta nu a însemnat că nu visam să studiez „afară“, doar că, privit „dinăuntru“, visul rămînea vis.

Totuşi, în anul III de facultate am beneficiat de un program Erasmus la Universitatea Northumbria din Newcastle (Marea Britanie). Acest tip de vizită de studiu are două componente: sprijinul instituţional (un acord între universităţi, prin care studenţii sînt scutiţi de plata taxelor şi îşi pot echivala rezultatele obţinute, acestea fiind recunoscute în ţara de origine) şi sprijinul financiar (care este mai mult simbolic, după cum precizează şi coordonatorii Erasmus, nefiind „o bursă care acoperă toate cheltuielile, ci numai o alocaţie care să demonstreze încurajarea şi solidaritatea din partea Uniunii Europene şi a guvernelor celor două ţări implicate“). Într-adevăr, acest grant nu îmi acoperea nici măcar cazarea (mai ales în UK), dar orice ajutor era binevenit, iar faptul că nu plăteam studiile era extraordinar.

Experienţa de a trăi şi de a studia î