Pseudointelectualii. O idee de viaţă?

În “Jurnalul de la Păltiniş” al lui G. Liiceanu există o discuţie între el şi Noica în care acesta din urmă numeşte oamenii fără o cultură temeinică, fiinţe sub-umane sau chiar ne-fiinţe. M-am simţit imediat vizat de sentinţa maestrului iar întrebările existenţiale pe care mi le puneam de ceva timp, datorită “middle age crisis”, s-au transformat într-un coşmar: “Asta este viaţa mea?!”

Fac parte dintr-o specie de “intelectuali” făcuţi pe vremea comunismului, adică sunt inginer . Educaţia pe care am primit-o în şcoală mai poartă ici-colo câte-o boare de parfum interbelic, în gimnaziu matematică şi în liceu, literatură romană. Am citit, începând de pe la 8-9 ani până la bac, aproape tot ce mi-a căzut în mână, fără vreun program sau structură, schimbând cărţile cu câţiva colegi de generaţie încât bibliotecile noastre deveniseră un melanj de volume de la fiecare dintre noi. Ce panică se stârnea atunci când vreunul dintre părinţii noştri nu-şi găsea cartea preferata în propria-i bibliotecă!…

A urmat facultatea cu lecturi şi discuţii mai grele şi până să apucăm să mai punem un etaj complet la construcţia noastră intelectuală, a venit revoluţia. Îmi amintesc că, vreun an şi jumătate după Decembrie ‘89, citeam din scoarţă-n scoarţă 4-5 cotidiane pe zi plus săptămânalele 22, Express şi altele pe care le-am uitat cu toţii, într-un fel de twilight zone . (In)util să menţionez că am participat direct la evenimentele din 21-22 Decembrie din Bucureşti şi la fenomenul Piaţa Universităţii.

În continuare a urmat nebunia şi zarva capitalismului de grotă, construcţia carierei corporatiste, poziţii din ce în ce mai înalte cu venituri şi privilegii pe măsură, cu lecturi din domeniul autocunoaştere, automotivare, marketing, management, “Cum să …in şapte pasi” şi foarte rar altceva. Construcţia culturii temeinice am abandona