In spitalul de nebuni numit Romania, daca-i ceri unui psihiatru un leac care sa-ti limpezeasca si ordoneze gandurile, te abonezi la dependenta. Si daca ti-ai varat in minte ca medicamentul e insusi medicul?
Inseamna ca insisti sa te lege de scaun, cu lanturi la picioare, si vrei doar sa-ti lase ochii liberi, ca sa-ti iei leacul prin contemplare. Dar oare chiar avem nevoie de asistenta sa ne numaram mainile, sa constatam ca un strop de vointa ne coase aripi la glezne si sa reusim sa gandim singuri?
Prin faptul ca ne raportam mereu la o manta, ne agatam de ea ca de ultima punga cu aer, declaram ca da. Decat un adult cu pasi mici, mai bine un bebelus cu doze mici de drog. Doar ca in jocul acesta de-a v-ati ascunselea, riscam sa ne pitim atat de bine in propriul destin incat sa nu mai intelegem care-i rostul nostru pe lume. Si daca idealul nostru e in viata e pita cu dulceata?
Spiterul cu catuse din argint
La 20 de ani de la revolutie - au trecut lunile, iata, si ma incapatanez sa pun punct in decembrie 2010, sperand sa invat sa merg din nou - , am tras linie si-am constatat ca tanjim dupa Ceausescu.
Forme usoare de Ceausescu, atarnate in subconstient, ce rusine, in care oboseala ia forma unei usoare nostalgii, forme medii de Ceausescu, caracterizate prin intrebari de genul "de ce-am murit la revolutie?", si forme severe de Ceausescu, in care ne dorim sa ne parasuteze cineva intr-un loc de munca de unde sa ne pensionam, intr-un apartament de bloc cat o cutie de creioane colorate, cu certitudinea ca vara ajungem la mare, in concediu.
Am votat mereu sperand ca un presedinte detine puteri magice si va reusi sa-i determine pe producatorii de rosii, branza si lana sa se asocieze, sa le gaseasca piata, sa-i convinga pe cumparatori ca nu pot negocia pretul.
Ca le va spune invatatorilor sa mearga
