2010. Măria Sa a ajuns şi la noi în sat. Înaintea lui au venit apele. Au luat tot. Şi pământurile. Acum, maşinile alea mari au intrat pe uliţă. Fac valuri de se sparg de ulucile gardului. Se uită la casa Măriei, văduva. Sau la ce a mai rămas din ea.
Pe drum, Măria i se bagă în suflet. Nu-i cere pomană. Că nu ştie. Nici nu are cum. Toată viaţa ei a frământat brazda neagră. Şi de la pământ nu primeşti niciodată pomană. Îi zice doar să nu-i taie pensia. „Se impozitează. Aşa trebuie pe orice venit din ţara asta". Măria zice că nu mai are de pâine. Măria Sa se supără. Cu degetul arătător împunge aerul. „Dacă trăim la ţară, putem să ne facem pâinea".
1758. A venit alt Vodă. E flămând. Ia tot. Şi pământurile. Dă însă văcăritul. O taxă de treizeci de bani pentru fiecare bou şi vacă vândută. Ţăranul, cu traista-n băţ, merge la Domnie după dreptate. Vorbeşte frumos, apăsat, ca toţi moşii lui. „Bună ziua, boieri mari!". Stăpânu' se uită pe sub pleoape la el. „Hai sictir, băi opincar!". Omul cere „două trei parale să ia la copii sare". Să pună în pâine. Vodă, supărat, îl repede: „Eşti sărac! Să mănânci şi nesărat!".
Apele au trecut. Şi Vodă. A venit, a certat, a luat şi a plecat. Pământul e la fel. Primăvara îl zgârie ţăranii cu plugurile. Vara se umple de galben. Boabe mici, de grâu. Apoi la seceriş, la moară, la cuptor. Pâine cu pâine, una peste alta. De sute de ani. Din fiecare a mâncat Vodă. Dacă nu, a vândut-o pe-un pumn de galbini.
În sat, Măria se întoarce acasă. Pune mămăliga pe ştergar. O taie în patru. Una pentru copii, una pentru câine, una pentru Dumnezeu şi una pentru cel care are să vie.
P.S.: Dacă dreptatea s-ar mânca pe pâine, mulţi ar rămâne flămânzi.
