Fotografii realizate de Rupert WOLFE MURRAY.

Există anumite locuri în Europa recunoscute ca fiind minunate pentru mersul cu bicicleta. Amsterdam este pro-biciclete de generaţii; în Copenhaga se spune că peste trei sferturi din călătorii sînt făcute cu bicicleta; în Paris au dezvoltat un sistem de închiriere (mass-bike-hire) şi chiar şi primarul cu păr înfoiat al Londrei, care foloseşte bicicleta pentru a ajunge la serviciu, încearcă să îmbunătăţească reputaţia oraşului de cel mai rău loc de mers cu bicicleta din Europa.

Nu pot numi nici un loc din Europa Centrală sau de Est care să fie bike friendly – maşina încă este conducătorul suprem în această parte a lumii – şi bicicletele sînt privite ca un mijloc de transport pentru ţărani sau excentrici. În România, sfatul standard este „nu folosi bicicleta... şoferii sînt nebuni“, şi majoritatea oamenilor presupune că e o ţară groaznică pentru mersul cu bicicleta. Dar am descoperit că România este o ţară splendidă pentru aşa ceva. Nu numai că e o plăcere să traversezi Bucureştiul cînd traficul este blocat, dar există o reţea de mici drumuri de ţară care duc la cele mai fascinante şi bizare sate din Europa, unde oamenii continuă să trăiască din munca pămîntului (în propria-mi ţară, UK, numai 2% din populaţie trăiesc astfel; în România cifra se apropie de 40%).

Celălalt avantaj al mersului cu bicicleta în România este faptul că nimeni nu merge cu adevărat. Nu este „pe hartă“ în lumea ciclismului (deşi există un număr în creştere de ciclişti montani, care împînzesc principalele parcuri din Bucureşti). Am auzit de drumuri dedicate cicliştilor în Cehia şi în Elveţia, şi oamenii au ajuns să creadă că a merge cu bicicleta pe drum nu este posibil, sau sigur, fără o bandă separată (deşi nimeni nu auzise măcar de o bandă pentru biciclete în primii 100 de ani din istoria acestui vehicul). România reprezintă unul d