Domnule Sepp Blatter,
Am citit de curînd că unul dintre motivele pentru care militaţi împotriva folosirii probelor video în corectarea erorilor de arbitraj ţine de natura romantică a acestui sport: dacă pasăm tehnologiei responsabilitatea acestor decizii s-a dus naibii farmecul. Cum nu sînt un cunoscător al romantismului elveţian (există aşa ceva?), n-o să mă apuc să critic această perspectivă; ca un fost jucător mediocru de divizie C – juniori pentru aproape doi ani vă pot spune totuşi că altele sînt motivele care anesteziază pe zi ce trece organul romantic al fotbalului.
Aş începe cu din ce în ce mai rarele lovituri bătute formidabil de la distanţă prin, pe sub şi peste zid. Mă bucură faptul că şi cîţiva jurnalişti pe care-i apreciez au observat acest lucru. Generaţia mea a crescut pe muzica uralelor de la golurile lui Hagi, Koeman, Hassler, Matthäus, Papin, Romário, Stoichkov şi, un pic mai tîrziu, Del Piero, Djorkaeff, Rivaldo. Mingea catapultată prin acolade fulgerătoare în colţurile cele mai inaccesibile ale porţilor s-a cuminţit astăzi şi stă docilă în ramele unor pase date din prima, spectaculoase dar insuportabil de predictibile. În mod ciudat, echipa Japoniei a fost singura care a practicat cît de cît această lovitură la Campionatul Mondial din Africa de Sud. A mai fost un şut de la distanţă, acela care pentru cîteva zile v-a dat bătăi de cap, cel al lui Lampard, bomba aceea expediată sub transversală – exemplar rar pe care v-aţi decis să nu-l apăraţi de duşmani pentru că, da, nu v-a lăsat romantismul.
Ar mai fi jongleriile şi pasele şmechere (astăzi rarisime), date cu călcîiul – iar o să-l amintesc pe Hagi, poate şi pe Maradona, Van Basten, Romario, Stoichkov, Gascogne şi Rijkaard. Messi şi Cristiano Ronaldo în care stăteau speranţele unor nostalgici ca mine s-au risipit imediat după terminarea meciurilor din grupe. Să nu-mi scoateţ