- argument -

„Ideea de spectaculos pe care fotbalul a ales-o în ultimii ani are de-a face cu tehnicile de relatare, cu televiziunea, cu reluările, cu tipul de comentariu, cu articolele sportive din ziare ş.a. m.d., dar e ceva ce are de-a face şi cu însăşi natura jocului, cu tehnica sa, cu tipul de organizare. Dacă barbarii au nevoie de o potenţare a spectaculosului din gest, oare cum au ajuns la absurditatea de a elimina tocmai punctul cel mai spectaculos al acestui joc, şi anume talentul individual, ori chiar marca artistului, cu alte cuvinte a numărului 10?“ se întreabă Alessandro Baricco în celebrul său Eseu despre mutaţie. Barbarii (traducere de Dragoş Cojocaru, Editura Humanitas, 2009). În încercarea sa de a descrie şi înţelege schimbările de mentalitate, percepţie şi ideal ale omului global („barbarul“), eseistul italian pune fotbalul alături de vin, muzică, literatură şi cinema printre „organismele“ afectate de mutaţiile culturale ale acestui secol. Teoria lui Baricco este că, în căutarea febrilă a experienţei, prin democratizarea şi multiplicarea ei, spiritualitatea fotbalului s-a dispersat, acest sport atît de popular nemaigenerînd sens decît la modul consumerist: „Meciul de duminică acum e şi luni, şi vineri, şi joi, şi în direct, şi înregistrat, şi numai fazele importante, pretutindeni. Ritul s-a multiplicat, iar sacrul s-a diluat.“

Întrebările ridicate de analiza lui Alessandro Baricco nu sînt puţine şi nici superflue. Ce mai asigură astăzi spectaculozitatea fotbalului, devenit o sursă importantă de capital financiar şi de imagine în economia globală? Ce ne mai place la/dintr-un meci (pe care, apropo, îl putem juca şi acasă pe propriul computer)? Care mai sînt resursele de „sacralitate“ şi geniu printre eroii în jambiere, aceşti zei de un sezon, două? Cînd la un Campionat Mondial se califică mai mult cu o duzină de echipe naţionale decît