De cînd ţin rubrica aceasta despre televiziune, am auzit de mai multe ori îndemnul să scriu despre lucrurile cu adevărat valoroase care se pot vedea pe micul ecran şi să nu-mi mai pierd timpul cu tot felul de nimicuri. În principiu, sînt de acord cu asta, dar...

Acum două săptămîni, scriam despre un extraordinar documentar realizat de Arte şi difuzat şi de TVR Cultural, Prokofiev: jurnal neterminat. Un film care vorbea despre drama unui creator de geniu care pleacă în Occident plin de speranţe şi de încredere în sine, dar acolo se confruntă cu indiferenţa breslei faţă de lucrările lui şi cu lipsurile materiale. Este curtat de autorităţile sovietice să se întoarcă în patria natală, refuză, dar pînă la urmă cedează, sperînd că în sfîrşit va fi şi el apreciat la adevărata lui valoare. La puţini ani după întoarcerea în URSS însă, muzica lui e catalogată drept decadentă şi reacţionară, iar soţia îi este trimisă în Gulag. Bun, înţeleg că Prokofiev nu este accesibil decît unui cerc foarte restrîns, dar aici aveam, dincolo de muzica lui, o dramă umană, o poveste semnificativă pentru raporturile dintre artist şi istorie în general.

Înainte de articolul intitulat „Un film despre Prokofiev“ publicam un altul, cu titlul „Educaţia prin manele“, unde arătam cu degetul una dintre cele mai joase emisiuni de la televiziunile noastre, Acces Direct, şi reproduceam textul unei manele date pe post: „Băutură, băutură şi manele / Şi femei de şapte stele / Băutură, băutură şi gagici / Nu aş mai pleca de-aici“ etc. Vi se pare interesantă o asemenea paradă de gîndire rudimentară?

Textul cu „Prokofiev“ în titlu a avut, pe Internet, în jur de 300 de vizualizări, iar cel cu „manele“ aproape 3000. Raportul de 1 la 10 mi se pare mai mult decît grăitor. Şi vorbim despre cea mai citită revistă de cultură din România, unde publicul este cultivat, rafinat, intelectual sau cum vr