Dai cu piciorul într-o piatră sau într-o cutie goală de conserve: e poate un gunoi din grădină, ori poate un flecuşteţ care-ţi stă în drum. Nu te învredniceşti să te apleci, nu-ţi foloseşti mîna pentru aşa un lucru de nimic. E de ajuns un şut şi ţi l-ai înlăturat dinainte. Dar... stai aşa: un şut cu vîrful sau cu latul? Sau îl salţi şi-l preiei cu şiretul? Deja cînd te pregăteşti să loveşti din nou, începe ţicneala! Şi dacă ai un tovarăş alături îndeajuns de maniac încît să-ţi paseze ori să vrea să te dribleze, gata: aţi intrat în Joc. În acea cîtime de secundă, totul basculează: extremităţile corpului îşi comută polaritatea; mînuieşti cu picioarele, gîndeşti cu creierul mic, sudul devine nord şi viceversa. Prin şut nu mai îndepărtezi o zgaibă, ci porneşti o urmărire, lansezi o ispravă, pîndeşti un goal.
Schimbi pietricica pe un şomoiog de cîrpe, schimbi şomoiogul pe o băşică şi băşica pe un balon profesional: principiul e acelaşi. E principiul polilor răsturnaţi, al picioarelor care iau locul mîinilor şi al capului care gîndeşte „cu picioarele“. E principiul smintelii de a urmări ca o mîţă ghemul; principiul carnavalesc al josului care devine sus, al clovnului care devine rege şi al nimicului care devine tot. Este, prin excelenţă, regula jocului: prima regulă a celui mai iubit joc din lume.
Butadele despre cei douăjdoi de zărghiţi care aleargă după o singură minge pînă-şi dau sufletul nu sînt, în fond, chiar aşa deplasate, nici aşa răutăcioase cum par. O confirmă sutele, miile (sau milioanele, graţie televiziunii) de oameni cu nimic mai „normali“, dispuşi să lase totul ca să le privească agonia. Iar simbologia mingii planetare pe care o saltă pe picior un inconştient copil divin (Destinul? Lumea? Zădărnicia? Toate laolaltă?) datează din vremuri prea vechi ca să fie doar o minciună balonată (şi chiar dacă ar fi, totuna)!
Şi apoi e arta! Poezia!
