Finala Campionatului Mondial este ca o zi însorită de 14 septembrie, oricât de frumoasă ar fi, tot nu poţi să te bucuri de ea până la capăt. De azi revenim la grijile cotidiene, nici o vuvuzelă şi nici un jabulani nu ne vor mai distrage atenţia. E ziua în care am mai îngropat un vis, adânc în groapa sufletului, mereu gata să înghită noi şi noi bucurii dar şi nenumărate tristeţi. La finală s-a înghesuit multă lume bună ca la urs, mulţi vedeau, dar nu toţi pricepeau cu adevărat despre ce e vorba, dar e un eveniment care trebuia bifat în agende supraîncărcate.
Marele prezicător Paul a nimerit-o din nou, chiar dacă au fost momente când ne-am îndoit de el. Este o caracatiţă care ştie prea multe, acest lucru poate fi fatal.
Dacă finala mică a fost mare, duminică seara lucrurile au stat exact invers.Meciul în sine s-a urnit greu, scrâşnit, cu multe crampoane răzuind tibii, cu o mână de cartonaşe menite să potolească nervii şi cu câteva ocazi scremute. Tensiune multă, brodată pe o inerentă teamă, toate acestea generate de proximitatea unui succes uriaş. Plusul de creativitate a venit, normal, din partea Spaniei. După două felii de prelungiri, Casillias a ridicat trofeul deasupra capului aruncând întreaga Spanie în aer. Echipă economicoasă, trupa lui Del Bosque a câştigat un singur meci la turneul final, cu modesta Honduras, la o diferenţă mai mare de un gol, reuşind să scoată mingea din propria poartă doar de două ori. Ironia sorţii, Olanda a terminat pe locul 2, cu toate că nu a pierdut nici un joc în timpul regulamentar.
Povestea mondialului s-a încheiat, începe să se închege legenda. Peste 10 sau 20 de ani ne vom aminti cu plăcere de un iunie ploios, când graţie fotbalului am cunoscut un pic mai bine Africa, chiar dacă nici noi şi nici echipa noastră naţională nu am fost acolo.
Dan Nicolaie Finala Campionatului Mondial este ca o zi însorită de 14
