Marino nu a fost un om singur, în răspăr cu sistemul comunist şi cu semenii săi, aşa cum s-ar putea înţelege din titlul memoriilor sale.
Criticul Adrian Marino a fost un om, unul care a făcut un pact cu sistemul tocmai pentru a nu fi singur. Singurătatea pe care a vrut s-o evite însemna lipsa oricărei perspective profesionale, îngrădirea dreptului de a publica, izolarea socială. Pe toate acestea le-a trăit cu asupra de măsură după ce a fost arestat, în 1949, pentru propagandă ţărănistă, în vremea detenţiei de opt ani şi a domiciliului forţat din fundul Bărăganului.
De acolo i se plângea viitoarei soţii, Lidia Bote, spunându- i: "Am 40 de ani şi n-am făcut nimic pentru cultura română; am atâtea de spus", după cum relata aceasta securistului care o presa la Cluj să-i descrie vizitele la logodnicul surghiunit. De aceea, probabil, a găsit că e mai convenabil să coabiteze cu sistemul. Dar Marino nu a făcut carieră şi nu şi-a publicat lucrările în toată lumea doar pentru că a fost colaboraţionist.
Dincolo de compromis s-a aflat valoarea sa intelectuală. La fel de evident este că Marino nu trebuie învinuit în numele celorlalte potenţiale mari spirite care ne-au rămas necunoscute tocmai din cauză că au refuzat să cedeze.
Din punct de vedere moral, este o greşeală însă să-l absolvi pe Marino de colaborarea cu Securitatea doar pentru că a lăsat în urmă o bibliotecă valoroasă de critică literară.
Sau pentru că prin memoriile sale unii îşi pot în sfârşit legitima frustrările şi atacurile împotriva unor personaje a căror probitate sau capacităţi profesionale nu ar fi îndrăznit altfel să le pună sub semnul întrebării. Pentru această categorie de cititori ai lui Marino, documentele nu contează şi nu sunt credibile decât atunci când îi arată suferinţa, necontestată de nimeni după ştiinţa mea.
Bunăoară, domnul Gabriel Andreesc
