Sumele mari împrumutate de clienţi prin credite în valută - atât persoane fizice, cât şi companii - şi perioadele mult mai mari de rambursare comparativ cu cele la creditele în lei sunt principala problemă, mai importantă chiar decât dificultăţile legate de deprecierea cursului şi creşterea dobânzilor, spune Ion Drăgulin, directorul Direcţiei Stabilitate Financiară din BNR.

"Îndatorarea în valută a fost mai puternică, permisă de performanţa financiară mai bună a clienţilor şi de maturitatea mai mare, care a dus însă şi la riscuri prelungite", atenţionează Drăgulin. În cazul populaţiei, valoarea medie a unui credit în valută este de 12 ori mai mare decât valoarea medie a unui credit în lei, în timp ce la companii raportul este de patru la unu. De asemenea, perioada de rambursare este mult mai mare la valută, de aproape 20 de ani, faţă de mai puţin de opt ani în cazul împrumuturilor în lei. În general, leul a fost ales în cazul creditelor de consum de valoare mică, fără garanţii, în timp ce valuta a fost preferată pentru creditele de valoare mare, garantate cu ipoteci.

Diferenţialul consistent de dobândă din anii trecuţi a făcut ca un client persoană fizică să poată obţine un credit de valoare mai mare dacă se împrumuta în euro sau franci elveţieni, decât dacă s-ar fi împrumutat în lei. În condiţiile în care preţurile pe piaţa imobiliară erau în creştere rapidă, iar majoritatea oamenilor erau foarte optimişti în privinţa veniturilor lor viitoare, posibilitatea de a obţine o sumă cât mai mare de la bancă era principalul criteriu de alegere a creditului.

Clienţii cu credite în valută au fost loviţi de deprecierea considerabilă a leului în faţa euro (cursul mediu din 2009, de 4,23 lei, este cu 27% mai mare decât cursul mediu din 2007). În multe cazuri, peste şocul cursului s-a suprapus şi finalizarea perioadei de dobândă promoţională, stabilit