Interviuri şi declaraţii de presă recente ale principalilor jucători din piaţa media trădează dorinţa acestora de a monetiza variantele digitale ale unora dintre publicaţiile tipărite. Mutarea este în linie cu ideile similare din străinătate, deşi rezultatele actorilor locali riscă să nu fie aceleaşi. În mod sigur, vorbim de un stadiu experimental pentru orice publicaţie din lume, cu puţine exemple de succes, dar problema imputării unor costuri pentru accesul la varianta digitală a unui cotidian sau săptămînal românesc tinde să fie diferită de situaţia din străinătate.

George Hari Popescu publică în numărul 331 al Dilemei vechi un articol excelent pe tema presei online. În el, autorul specifică paşii necesari pentru ca o publicaţie să supravieţuiască în mediul virtual într-un format plătit. Pe scurt, în situaţia ideală în care românii ar fi tentaţi să plătească pentru un articol pe web, aceştia şi-ar dori să citească informaţii noi, negăsite în variantele clasice ale cotidienelor centrale şi într-un format care să justifice taxa impusă, în cadrul mediului – ataşamente multimedia, o sumă întreagă de informaţii conexe, acces la reţelele de socializare: practic structura din jurul articolului să ofere acea plus-valoare necesară unei investiţii cît de mici. Dl Popescu prezintă soluţiile ideale, în măsura în care presa scrisă tinde spre valori şi aspecte comune, de-a lungul globului. Realitatea românească, însă, este una cu mult mai complexă şi diferită.

Slabul interes pentru formula Web 2.0

Problema, în principiu, se referă la digitalizarea presei, iar aici nu putem discuta decît de transformarea unor ziare în ceva mai mult decît simple creaţii statice, de evoluţia mediului într-o direcţie care să se adapteze la rigorile noului format internaut. Acest lucru nu s-a întîmplat în România. Fără să începem discuţia pe tema conţinutului premium sa