“Omenirea merge cu pazi repezi spre o intelegere politista a lumii. Pe fieceare zi ce trece complexitatea universului saraceste, misterele cad, existenta se simplifica si tot ceea ce-a nelinistit veacuri de-a randul inima si mintea umana incape umilit intre dinti acestui cleste cu gura cascata, dreapta-stanga”. – Mihail Sebastian (citat de Andrei Oisteanu)

…mi s-a intamplat odata sa beau un vin de Madeira intr-atat de bun incat as fi vrut sa-l mananc. Pentru cat de bun era, mi se parea nedrept sa fie doar vin. As fi vrut sa-l pot mesteca, sa-l pot sfarama intre dinti, juca intre limba si cerul gurii. Dar, ce zic? As fi vrut sa-l pot mangaia, imbratisa, tranti in pat si iubi. As fi vrut de fapt ca vinul sa nu fie vin, ci femeie.

Cand am citit “Narcotice in cultura romana. Istorie, religie, literatura” (Polirom, 2010) am fost pe punctul de a trai o frustrare asemanatoare. Spre deosebire, insa, de vinul de Madeira, cartea lui Andrei Oisteanu prezinta marele avantaj ca nu se multumeste sa fie doar o carte despre droguri. Este un drog. Am inceput-o mai degraba din curiozitate, stiind ca pe undeva figureaza si experienta mea din Amazon cu ayahuasca. (Luati-o drept disclaimer.) Asteptam niste musafiri care intarziau sa apara si beneficiam, prin urmare, de putin “timp liber la dispozitia soldatului”. Musafirii au venit, am povestit in limitele bunei-cuviinte, dupa care am lasat-o pe Ancutza sa duca greul conversatiei iar eu m-am intors la citit. Musafirii s-au culcat, Ancutza s-a culcat, eu am continuat sa citesc. Am citit o carte de vreo 400 de pagini pe nerasuflate, in cateva ore. N-ar fi prima experienta de acest fel – daca n-ar fi fost vorba despre un studiu de antropologie culturala – unul care va ramane, fara doar si poate, in istorie.

Aflat intr-o noapte in Apuseni, cu niste ciobani, Andrei il intreaba pe unul dintre ei de ce arunca in foc cane