Mă uit la fotbal de cînd aveam şase ani. Tata m-a învăţat. „Mi-a predat“ subiectul cartonaşelor galben şi roşu, mi-a dezvăluit trucul faulturilor subtile, m-a făcut imună la strategia tăvălitului pe iarbă, mi-a exemplificat henţul, driblingul, mi-a creat tensiunea aşteptării unui meci şi m-a pregătit pentru spectacolul dublu: cel din „scena“ terenului şi cel din „sala“ tribunelor. N-am înţeles niciodată prea bine lecţia ofsaidului. Nici acum, de multe ori, nu mă prind. A fost sau n-a fost?

La şapte ani ştiam aproape pe dinafară componenţa echipei Steaua, cu care ţinea tatăl meu. Şi cînd alţi copii recitau prin vizite tot felul de versuri (ştiţi voi – tipul acela de vizită cînd trebuie să te ridici frumos şi să spui o poezie), eu înşiram numele jucătorilor de la Steaua. Eram fetiţa-fan Steaua, care nu rata nici un meci. Hobby-ul a crescut o dată cu mine şi astăzi, chiar dacă mai încurc numele jucătorilor, nu scap partidele importante. Şi dacă, totuşi, se-ntîmplă să le scap, îl sun pe tata.

Cu tata m-am uitat la Cupa Campionilor Europeni, cînd a apărat Ducadam patru lovituri de la 11 metri, cu tata am văzut meciul de pomină România-Argentina, cînd i-am bătut cu 3-2, şi de la tata am învăţat – deşi la vîrsta aceea nu conştientizam – ce-nseamnă solidaritatea de cursă lungă. Acea solidaritate care te transformă din fan temporar în fan de-o viaţă al unei echipe, care te fidelizează nu doar post-victorie, ci, mai ales, post-înfrîngere, şi nu te face să-ţi schimbi opţiunea în funcţie de o ratare. Acea solidaritate care depăşeşte evenimentul – meciul propriu-zis – şi devine, dintr-un anumit punct de vedere, comportament-reflecţie asupra fenomenului – fotbalul.

Atitudinea jucătorilor şi atitudinea fanilor ţin de un comportament social care presupune o cultură a reacţiei prompte şi solidare, elaborată în timp. Planul de învingător lipseşte din tactica de