Nu stiu cum sa scriu textul acesta. O sa iasa el pana la urma, dar nu stiu cum o sa arate la final, pentru nu prea vreau sa sterg sau sa corectez din el, mi-ar placea sa ramana “real writing”….
Vineri seara, cineva cu care incercam sa ma vad de vreo luna (un barbat cunoscut ce are o viata agitata, nu sta locului prea mult timp, prin urmare, se “aduna” mai greu) mi-a dat un semn de viata insistent sa ne vedem. Eu, abia ajunsa acasa (amanasem deja o invitatie la masa -Catalin, iarta-ma, in cazul in care ma citesti) am facut gramezi de nazuri, “ca nu si nu si nu”. El, “ca da si da si da”, trebuie neaparat sa ne vedem. In cele din urma, tonul lui cam ciudat m-a determinat sa accept. Mi-am zis ca e ceva aiurea la mijloc…
Ne-am intalnit, am comandat mancarea si am inceput competitia “cine vorbeste mai mult”, intrecere care, desi in trecut se termina la egalitate, vineri arata jalnic -in sensul ca numai eu trancaneam. La un moment dat, discutam despre oamenii care s-au schimbat, care nu mai sunt la fel, din varii motive, iar atunci el a spus, abatut, cam asa “pe mine, ea m-a schimbat”
“Pe mine ea m-a schimbat” a fost inceputul serii de fapt. De parca orice vorbisem sau se intamplase pana atunci, n-ar fi existat.
(n.a. barbatul despre care scriu a avut o relatie de aproape doi ani cu o femeie foarte frumoasa si desteapta (care s-a incheiat in Februarie). I-am cunoscut ca si cuplu toamna trecuta, erau si sunt inca prieteni buni cu cineva care ma “curta”, hm…sa zicem ma “curta” da …. Ea mi-a placut mult, mai ales ca munceste in televiziune si ne-am gasit repede subiecte comune, iar el mi-a placut pentru acelasi motiv: avem lucruri in comun. De aceea l-am si pastrat in viata mea, pentru ca avem ce vorbi si este asa cum e, adica volubil, deschis si simpatic) .
Intalnirile sunt atat de ciudate uneori. Nu ma asteptam, dar am ajuns sa-l a