Armata mai are doua componente: una care-i antrenata sa lupte si una care lupta sa mai pudreze, inca o data, imaginea de budoar a sefilor politici!
De cand lumea si pamantul cea mai veche meserie din lume a avut si o ramura politica. De aceea, prea putin surprinzator, prea multe, dar si prea talentate fapturi suave, si-au descoperit cu lascivitate in trusa de farduri un mic baston de maresal. Care-aduce mai mult a betisor parfumat, dar pe care incearca sa-l foloseasca drept bagheta de dirijor prin ministerul pe unde-au avut sansa sa fie aduse, intr-un moment de efuziune de cate vreun sef de partid mai slab de inger sau mai putin tare de caracter.
Astfel, doamne si domnisoare la prima, a doua sau chiar si la a treia tinerete si-au descoperit brusc pasiunea si aplecarea catre domeniul apararii nationale, domeniu care, de altfel, se pare ca a cam scartait in ultimele sute de ani fara contributiile lor catifelate, rimelate, dar ferme. Istoria Armatei post-decembriste e impanata mereu si mereu cu tot felul de caractere feminine bune doar pentru a vopsi copertile revistelor de can-can. Din nefericire insa, si ele, ca si alte ciudate prezente vremelnice din politica-de-cabinet romaneasca, isi aduc doar o contributie la descresterea prestantei institutiei pe care acuma, cica, o reprezinta.
Atunci cand intra pe usa din fata a Ministerului Apararii, odata cu alaiul partidului care-a pus mana pe inca un minister, gandurile ascunse din capsoarele lor le zboara in doar patru directii: cum sa-si serveasca seful cat mai eficient, cum sa-si faca o rezerva de alti sefi (in caz ca asta de-acuma pica!), cum sa ajunga si ele pe la Colegiul National de Aparare (c-asa au vazut ele ca-i la moda printre pitzipoancele de la Mall) si cum sa-si atarne la piept si-un titlu de doctor in stiinte militare (ca doar asa poti ajunge in sferele inalte de pe la Bruxe
