De mai bine de 15 ani România face faţă unor fenomene meteorologice nemaintâlnite – cu frecvenţa şi forţa actuală – în trecutul hidrometeorologic al ţării. Practic, cea mai mare catastrofă de acest gen s-a înregistrat în 1970, când ţara s-a aflat, practic, sub ape, iar nivelul pierderilor nu a putut fi estimat. Acest precedent a declanşat o amplă campanie de lucrări de hidroamelioraţii şi îndiguiri care a durat, practic, până în 1990, când au apărut cu totul alte priorităţi. De atunci, aproape fiecare guvern a avut parte de şocul şi spectacolul mediatic al inundaţiilor provocate fie de dezgheţul rapid, fie de ploile năpraznice, fie de acumulările necontrolate din amontele întregii reţele hidrografice.
De fiecare dată administraţiile locale şi cea centrală au fost luate prin surprindere, aşezările care au proliferat prin lunci sau pe traseele şuvoaielor montane au fost luate de ape şi mii de oameni au rămas fără agoniseala de-o viaţă – în cazul în care au avut norocul să se salveze în ultimul moment. De fiecare dată am asistat la spectacolul populist al vizitelor de lucru ale politicienilor, ale dialogurilor lor cu sinistraţii, ale curentelor de compasiune concretizate în teledonuri la care vedetele şi-au expus caritatea, ale promisiunilor ferme că până la venirea iernii sinistraţii vor avea un acoperiş deasupra capului prin mobilizarea unor rezerve bugetare. În aceşti ani o grămadă de localităţi au trecut de mai multe ori prin acest calvar, mii de case au fost reconstruite de câteva ori, în timp ce altele, retrase din calea apelor au rămas nelocuite fiind vandalizate de înşişi sinistraţii care aşteptau deobicei la cârciumă, cu apa până la genunchi, sosirea şi împărţirea ajutoarelor. Şi, tot deobicei, lucrările de îndiguire promise ori se făceau de mântuială (din banii rămaşi după ce se fura din greu nici nu se putea face altceva), ori nu se mai făceau deloc, că
