Protestul intelectualilor, scriitorul artiştilor împotriva CAS pe drepturi de autor mi-a amintit în primul rînd că mai avem ceva cetăţeni care răspund la apelativul “intelectual”.

Mi-a mai amintit, apoi, cît de ieftin s-au vîndut voci publice importante în ultimii ani, cît de uşor şi-au tras eticheta de “omul lui cutare” şi cît de uşor au intrat în complicităţi fabuloase precum gîndire ultraliberală – stipendii de la stat. Şi mă gîndeam aşa, complet neserios, dacă drama (de data asta drama pe bune) măririi taxelor pe bietele drepturi intelectuale n-ar putea cumva recupera forţat un drept şi o obişnuinţă preţioasă: critica puterii.

E trist că foamea ne dă astfel de lecţii de demnitate, în zone elitiste exact ca în mulţimile de pensionari din piaţă. Dar măcar poate fi un început. Poţi face politică, poţi susţine candidaţi, dar nu poţi face o regulă din vînzarea textelor contra funcţii şi privilegii la nesfîrşit.

Apropo de demnitate văd că Elena Udrea a desemnat deja un batalion de luptă intelectuală avizat şi parafat în PDL…

Încă un mic şoc cu Gabriel Liiceanu

Am citit în Evenimentul Zilei un interviu cu Gabriel Liiceanu care m-a luat prin surprinde cu o imagine:

Aveţi un întreg bestiar în “Întâlnire cu un necunoscut”. De ce atâtea referinţe zoologice?

Pentru că uneori ajungem să ne înţelegem mai bine pe noi, oamenii, privindu-ne în oglinda altor specii. Când spun, de pildă, că în natură porcii şi girafele au “arealul” lor distinct, “clubul” lor şi că doar în societate ei sunt obligaţi să meargă împreună pe stradă şi în autobuz, devine mai limpede cât de nefericiţi suntem în anumite privinţe noi, oamenii, în raport cu animalele.

Cum ar arăta fericirea asta suprem-naturală într-o societate ideală. cine ar fi girafa cu autobuz? cine ar fi porcul care ar trebui să meargă pe jos? sau poate oamenii-porci şi oamenii-girafe ar tre