Nu pare a merita să faci toate acestea, pentru simplul motiv că există stimulente mai mari pentru toate nivelurile şi toate palierele, aşa încât să merite riscul evaziunii. A pune în termenii aceştia chestiunea impozitării pare desigur cinic, dar realismul amoralităţii economice este un adevăr. Oamenii nu muncesc pentru ca să plătească taxe, afacerile nu se fac de dragul plăţii impozitelor, iar, pe de altă parte, statul şi, mai ales, cel român nu a convins că furnizează rezonabil servicii pentru bunul mers al lucrurilor, de la educaţie la sănătate, infrastructură şi securitate. Pe acest fundal de neîncredere s-a aşezat o lipsă totală de stimulare a muncii care face ca întreaga economie să fie cumva într-un punct mort şi, odată cu ea, nici statul, prea social şi prea ineficient, nu se simte prea bine. Venitul minim garantat – 400 de lei pentru familia de patru persoane, o familie medie din rural –, este mic şi totuşi pare a da peste cap toată piaţa muncii din zonă.

De la această sumă sau chiar una mai mare, în funcţie de numărul de copii, la salariul minim de 650 diferenţa este atât de mică, încât cei în cauză mai bine stau degeaba decât să muncească pentru banii aceia zilnic, cu forme legale. Un venit minim şi ceva muncă la negru - aceasta este reţeta pentru tot mediul rural! Sunt numeroase cazurile de refuz de angajare, tocmai pentru că diferenţa nu face munca rentabilă din motive pragmatice. De ce nu se dau bani mai mulţi atunci, pentru angajare? De ce nu funcţionează piaţa muncii pe principiul cerere-ofertă? Sunt mai multe cauze. În primul rând, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, productivitatea are enorm de suferit la acest nivel. Angajarea cu un salariu mai mare decât cel minim ar presupune o eficienţă a muncii greu de găsit la un angajat fără nicio competenţă dobândită. Pe scurt, orice angajator consideră, pe bună dreptate, că nu prea are rost