Iulie 2010. Aştept o rudă apropiată, plecată în Anglia, în speranţa unei vieţi mai bune. Pe care chiar a găsit-o, se pare. Călătoria de studii s-a permanentizat, acum are casă, masă şi serviciu undeva în Londra. Dacă ar fi rămas în ţara mamă, ar fi fost un profesor de liceu cu rate la bănci şi multă îngrijorare pentru ziua de mâine. Ne dăm întâlnire la Aeroportul Băneasa.
După statisticile oficiale, Aeroportul Băneasa este cel de-al doilea aeroport al ţării. Aproape două milioane de pasageri îi trec pragul anual. Mărturisesc că nu ştiam mai nimic despre el. În drum către fratele mai mare şi mai bogat, Otopeni, remarcam mereu arhitectura depăşită a acestui aerodrom, un fel de colibă de beton vopsită în culori care se schimbau parcă odată cu anotimpul şi cantitatea de praf din atmosferă. Am văzut şi cum, la începutul anilor 2000, odată cu avântul imobiliar kamikaze al oraşului, monumentul dedicat Ultimului străjer al oraşului Bucureşti, din primul război mondial, a dispărut şi el, pentru a fi relocat cine ştie pe unde. Ce nevoie mai avem de ultimi străjeri şi memorie? Dacă bornele oraşului s-au dus, n-au dispărut în schimb gropile de la capătul străzii Barbu Văcărescu, acolo unde una dintre cele mai intens circulate artere din ţară se intersectează cu inutilele şine de rulare ale unui tramvai fantomă.
Intrarea în aeroport este blocată de zeci de taximetre. Şoferi plictisiţi, cu burţi proeminente, parchează neglijent. Privesc fix spre nicăieri prin geamurile deschise larg din cauza căldurii. Semnalele acustice şi vizuale ale maşinilor venite din toată ţara nu par să-i deranjeze. Doar unul dintre ei ripostează la claxonul unei Dacia Logan înmatriculată în Galaţi. Fir-ai al dracului de moldovean, ai ajuns şi tu la Bucureşti, spune elefantul transpirat de la volan, cu persistente depuneri saline pe tricou. Nu se mişcă. Moldoveanul este lăsat să fiarbă în
