Ar trebui să se scrie în fiecare zi câte o cronică la spectacolul „Amalia respiră adânc“, montat de Mariana Cămărăşan la Teatrul Act din Bucureşti. Teatrul de pe Calea Victoriei a închis stagiunea cu un spectacol de diamant, un lung poem în proză despre un destin trecut prin comunism şi ieşit pe uşa din dos a istoriei personale.

Amalia este o fetiţă cu cravată roşie de pionier la gât, care îl roagă pe Dumnezeu să pună deoparte sufletele bune ale familiei ei, ca să aibă ce să iubească, atunci când o să vină Sus. Copilă naivă, creier îndoctrinat de dorinţele generaţiei din care face parte, visează să crească şi să fluture steagul roşu al Partidului, cântând cu pieptul plin despre Bumbeşti-Livezeni şi despre „Doftana prin gratii de fier".

Amalia are 16 ani şi este elevă într-a 11-a F, la Seral. Îi adresează o misivă unui tovarăş comandant care a învăţat-o să-şi servească Patria, sfătuind-o să şi-i facă amanţi pe soldaţii străini de la Ambasade şi să le scotocească gunoaiele, după secrete preţioase.

Amalia creşte cu mulţumiri pentru Partid în gât; se simte recunoscătoare pentru copilăria „fericită", „pentru somnul liniştit, fără vise, netulburat de strigătele subterane ale deţinuţilor politici", pentru cuvintele frumoase pe care a fost învăţată să le spună - „diviziunea muncii, nechezol, cenzură, Cernobîl, gostat, cincinal, cooperativă agricolă de producţie". Spre binele ei, a fost sfătuită să-şi şteargă din vocabular cuvintele „Coca-Cola, greco-catolici, ciocolată, paşaport, portocale, libertate, eu, Dumnezeu". Amalia are 35 de ani, a apucat să se îndrăgostească, dar i-a şi trecut. Şi în comunism poţi să te îndrăgosteşti şi să anesteziezi oroarea, dar fericirea are picioare scurte.

Îşi înşală soţul de care s-a amorezat la un miting. E coristă în ansamblul „Păstoraşul". E mamă îndurerată, atunci când vorbeşte cu fiul ei, aflat la doi metri sub pămâ