Aşa e întotdeauna, pînă nu te loveşti cu capul de pragul de sus, nu îl vezi pe cel de jos. În cazul meu a fost oarecum invers: pînă nu mi-am agăţat pantalonii într-un gard dintre cele care înfloresc în jurul spaţiilor mai mult sau mai puţin verzi ale Bucureştiului, nu am observat această invazie urbană obstinată. Şi nu am înţeles de unde vine obsesia recentă a unui amic pentru garduri şi îngrădiri.

Să nu îmi spuneţi iarăşi că aşa e ţăranu’ român, pune garduri unde apucă, deoarece nu este adevărat. Există zone cu garduri înalte şi zone aproape fără gard, dar totdeauna înscrise într-un peisaj cultural specific, mai mult sau mai puţin îngrijit. E adevărat însă că, după 1990, şi gardurile au intrat în tranziţie. Îmi aduc aminte de peisaje idilice în care apăruseră peste noapte ţarcuri bine îngrădite, dar care nu îngrădeau nimic altceva decît o declaraţie de proprietate: aici va fi casa mea! Şi cu toţii am strîmbat din nas la gardurile masive care au început să despartă de privirile vulgului vilele interzise ale noilor îmbogăţiţi. Acum însă gardurile şi gărduleţele par a fi intrat în preocuparea estetică a edililor, ca element şic de mobilier urban. Dacă te uiţi pe site-urile unor primării – sau pe articolele din presă referitoare la acestea – te cruceşti cîţi bani se duc pe comenzi de „garduri bordurate“ sau altminteri stilizate! Gospodarii blocurilor par a fi cuprinşi şi ei, uneori, de această febră a gardofiliei. Aflăm astfel din presă că „Primăria clujeană a primit 1581 de solicitări de la Asociaţiile de locatari, dar pînă acum s-a ajuns abia la poziţia 148“. Aşa că cetăţenii Clujului trebuie să stea la coadă la garduri.

Semnalul l-a dat, ca de obicei, politicul, prin bătălia în jurul gardului de la Parlament, bătălie devenită imediat miză electorală şi strategică: cine e pentru gard, e cu noi, cine e împotriva gardului e şi împotriva noastră! Lucruri