Socul recentelor revelaţii despre Andrian Marino, pe care unii se grăbesc să le proclame drept irelevante, ţine de statura şi statutul acestui intelectual. A fost un intelectual public de mare vizibilitate după 1989, a fost privit de mulţi drept un mentor, un model de verticalitate, demn de urmat şi cultivat. Deschis şi fără menajamente, Marino şi-a judecat veacul şi semenii (ba chiar şi pe sine) în funcţie de criteriul ideologic. Cel moral era astfel identificat cu o opţiune politică precisă: anume cea antitotalitară, deci opusă domniei partidului unic şi statului controlat de poliţia secretă, instrumentul acelui partid. Linia de demarcaţie între democraţie şi totalitarism era văzută drept vitală. Cred că Adrian Marino, cel pe care l-am cunoscut, cel care a participat, alături de doamna Doina Cornea, la fondarea Forumului Democratic Antitotalitar, ar fi subscris fără rezerve la ideea că anticomunismul, asemeni antifascismului, este o obligaţie morală. Nu una legală, mă grăbesc să adaug, nu una dictată instituţional. Nu un „must“, ci un „ought to“. O idee consonantă cu un celebru eseu de Lionel Trilling despre „the moral obligation to be intelligent“.

Iată un pasaj (tranşant, neîndoios, dar şi „self-serving“ în lumina a ce ştim azi) din Viaţa unui om singur (p. 64): „Pentru mine, criteriul ideologic a fost şi a rămas esenţial, capital. Cel mai important dintre toate. Mai important decât toate aspectele închisorii, chiar şi cele Ťmoraleť. Deoarece el trasează linia netă de demarcaţie dintre democraţie, comunism şi fascism şi legitimează întreaga mea acţiune şi atitudine, neschimbată până azi. Este şi rămâne sensul întregului meu Ťsacrificiuť. Pe care nici nu-l Ťidealizezť şi, cu atât mai puţin, nu intenţionez să-l Ťvalorificť într-un mod oarecare. Al meu şi al altora care au crezut în democraţia de tip occidental. Ea este radical opusă extremei stângi şi ext