Ultima piesă pe care am văzut-o în stagiunea aceasta relativ recent (acum vreo trei săptămîni) a fost Supermarket (scenariul şi regia: Theo Herghelegiu). Atunci se zvonea că ar fi şi ultimul spectacol al piesei în cauză care se mai joacă în general.
Acum aud că se va mai juca cel puţin în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Ceea ce mă bucură, pentru că mie, una, mi s-a părut că merită din plin.
Nu-mi propun să-i fac o cronică. Vreau doar să vorbesc despre ea din perspectiva consumului. Şi a altor stări şi sentimente mai profunde pe care piesa le scoate la iveală, pe un ton aparent jucăuş, pornind de aici.
Supermarket este un musical. Şi încă unul reuşit: muzica (Eduard Jighirgiu) şi coregrafia (Silvia Călin) sînt de bună calitate şi neconvenţionale. Actorii interpretează cu plăcere şi entuziasm.
Faptul că e musical nu reprezintă, însă, decît… un prim strat de expresie. Poate cel mai indicat: mai întîi, pentru că musicalurile nu sînt un gen prea „bătut“ în teatrul nostru; şi apoi fiindcă subiectul pare, cel puţin la prima vedere, potrivit pentru o punere în scenă… mai lejeră.
De fapt, spectacolul nu e deloc lejer. Mai curînd tragic decît comic, de multe ori, şi cel mai adesea absurd. Muzica are, în opinia mea, tocmai rolul de a scoate în evidenţă toate acestea: de a le „striga“…
Evident, supermarketul este o metaforă. O metaforă extensibilă, ca de cauciuc, pe care o poţi forma şi deforma după plac, fără oprire. Sigur că într-un supermarket încape… totul: încap şi iubiri şi depresii, şi idealuri şi banalităţi… Consumul – cu varianta ideologizantă consumismul – nu e decît un punct de plecare pentru toate posibilele implicaţii ale ideii de supermarket. Lumea ca ofertă, ca display din care îţi poţi alege aparent liber ce-ţi doreşti, e unul dintre motivele recurente ale teoriilor consumiste prezente în piesă. Personajele „se serv
