În prima parte a Campionatului Mondial ne-a fost dat să ascultăm multe lamentări şi declamări ale comentatorilor cum că talentul sud-americanilor se dovedeşte mai presus de rigoarea europenilor. Ni s-a spus că, după ce a fost un mare jucător, Maradona ar fi acum şi un mare antrenor şi că respectul pe care i-l acordă proprii jucători e un factor esenţial pentru bunul mers al echipei Argentinei. S-a visat la microfon şi că vom vedea în sfîrşit mult aşteptata finală de vis dintre Brazilia şi Argentina. Recunosc, o vreme m-am lăsat dus de aceste comentarii.

Dar lucrurile s-au petrecut altfel decît au crezut cei impresionaţi de prestaţia lui Maradona de pe marginea terenului. În semifinale au ajuns trei echipe europene şi una singură din America de Sud (şi aceea cu un stil cît se poate de european), iar în finală au rămas două europene. Carevasăzică, în cele din urmă, spiritul de echipă şi organizarea au învins talentul şi spontaneitatea. Echipa lui Maradona s-a spart de prea multe figuri, iar Brazilia a rămas pironită în loc, în faţa rostogolirilor „portocalei mecanice“. Retorica şi titlurile din presă s-au rotit şi ele bine-mersi în genul: „Europa distruge America de Sud“ sau „Supremaţia Europei“.

Spania a cîştigat. A fost într-adevăr cea mai bună echipă a acestui turneu final, dar, cu toate astea, n-am reuşit vreo clipă să ţin cu ea. Jocul ei nu mi-a plăcut deloc, fără să-mi dau seama de la început de ce. Pe măsură ce se apropia de finală, comentatorii îşi înteţeau laudele. Toate simpatiile adresate iniţial Argentinei lui Maradona s-au focalizat pe Spania. Românii par a-i aprecia în mod deosebit pe învingători.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorJocul de pase, presingul şi posesia spaniolilor au fost suite în slăvi. S-a vorbit despre victoria unui fotbal frumos şi spectaculos, despre un fot