● Maxim Crocer, amo(u)r, cu ilustraţii de Felix Aftene, Editura Humanitas, 2010.
Acum cîţiva ani, Cotidianul a făcut o anchetă printre criticii literari, de unde reieşea că nu avem roman românesc de dragoste. Dar literatura noastră contemporană nu produce, de fapt, nici unul din genurile aşa-zise de consum: nu se (mai) scriu nici romane poliţiste (tot Rodica Ojog-Braşoveanu se reeditează), thrillere sau chic literature nici atît, nu avem nici măcar romane fantasy sau cu vampiri, în ciuda unui folclor bogat şi a mitului Dracula. Între Mircea Eliade şi Răzvan Rădulescu nu e nici o legătură şi nici nu se mai află altcineva, „Domnişoara Christina“ sau Teodosie cel Mic, de pildă, fiind nişte proze ale literaturii „înalte“ ce nu pot fi puse într-o serie a genului. Literatura SF de la noi, atîta cît se scrie, n-a dat încă nici o carte mare care să aibă pretenţia de a intra în canon, nici vreun best-seller. Privită din perspectiva genurilor de consum, literatura română nu are nici măcar un singur scriitor profesionist. Să nu-mi spuneţi Pavel Coruţ. Omul nu e scriitor, cum nu e Dan Puric eseist.
Lucrurile nu stau altfel nici cu literatura erotică, un gen şi mai dificil prin faptul că înfruntă (pre)judecăţile publice. Faptul că proze precum „Duduca Mamuca“ sau Maitrey au fost în epocă acuzate de obscenitate şi atentat la bunele moravuri, că scena violului din Răscoala a fost „de referinţă“ o jumătate de secol, că un dialog din Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş a făcut subiectul unui mediocru talk-show de televiziune sau că despre romanele din seria „Ego.Proză“ a Editurii Polirom s-a vorbit în termeni de pornografie spune totul. La rigoare, literatura erotică românească înseamnă doar „Povestea pulei“ (1878) a lui Ion Creangă, Poemul invectivă (1933) al lui Geo Bogza şi Infernala comedie (2005) a lui Emil Brumaru, trei texte splendide, despărţite de cîte-o jum
