L-am văzut smotocit, tras de o mână şi desprins de pământ, aproape luat târâş în timp ce gura maică-sii nu mai înceta să-l certe: nu e bine, nu trebuia, nu ţi-e ruşine, nu asculţi ce-ţi spun. Cuvintele curgeau ca potopul, în timp ce faţa celui mic exprima un amestec de nedumerire şi teamă, într-o grimasă înţepenită.

Bănuiesc că nimănui nu-i este străină imaginea: un părinte scos din răbdări, fără chef de explicaţii, fără prea mult timp. Şi primul efect al pedepsei, acela pe termen scurt: când părintele loveşte, copilul îşi pierde încrederea. Drumul, în timp, începe să se contureze. „Bătaia ruptă din rai“ naşte, la rândul ei, agresivitate. Cel mic se retrage, vorbeşte mai puţin, nu se joacă. Sau, din contră, caută experienţe similare în anturajele în care intră. Sunt cazuri în care se dezvoltă sindromul Stockholm. Cu cât abuzul se-nrădăcinează mai devreme, cu atât creşte dependenţa de agresor.

Urmările

Psihologii vorbesc despre trei forme esenţiale de abuz: emoţional - cel mai greu de dovedit de vreme ce nu lasă semne concrete, vineţii sau negre -, fizic şi sexual. Momentul în care părinţii apelează la metoda „bătăii rupte din rai“ este vârsta de doi ani a copilului: perioada „de ce“-urilor, a explorărilor, a neastâmpărului generat de dorinţa de cunoaştere. Obosiţi şi stresaţi, adulţii nu mai au răbdare să explice, să comunice. „Şi, din păcate, modelul este preluat în grădiniţe şi şcoli. Poate şi pentru că sunt copii mulţi şi personal puţin“, spune Claudia Măciucă, psiholog în cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţa şi Protecţia Copilului Dolj. O analiză recentă efectuată de cercetători în Statele Unite a arătat că, la o distanţă de doi ani, micuţii disciplinaţi mai frecvent prin această metodă erau de cel puţin două ori mai agresivi decât cei „cuminţiţi“ prin alte modalităţi. Ceea ce copiii au văzut la proprii părinţi, acasă, au